Luna aceasta se împlinește un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989. Privind înapoi, la modul în care am marcat acești ani, nu poate să nu ne cuprindă un sentiment de jenă și chiar de rușine. Am avut multe motive să fim nemulțumiți de comunism, mai ales în privința libertății de mișcare și de exprimare, dar pentru a o câștiga se pare că am plătit un preț prea mare. Dacă adăugăm echivalentul celor 25 de ani, la anul 1945, când s-a instaurat guvernul Petru Groza, și care a marcat începutul erei comuniste, constatăm că în 1970 România ajunsese la apogeul înfloririi sale, cu o economie diversificată și în plin avânt, cu un nivel de trai de invidiat. Oarecum o repetare, la o altă scară desigur, a boomului care a avut loc între 1918-1938, și care a readus România în centrul atenției europene și mondiale, prin ritmul său de dezvoltare. Dacă comparăm ambele perioade, cea de după marea Unire și cea din prima fază a comunismului, cu situația în care am ajuns azi, în raport cu ceea ce a existat în România și cu posibilitățile sale reale, de revigorare, ne dăm seama că cei 25 de ani de la evenimentele din 1989 constituie un adevărat dezastru, care a făcut românilor și României mai mult rău decât ambele războaie mondiale la un loc. De altfel, ce am făcut noi în acest interval de un sfert de veac? Am distrus totul. Nu știm în ce măsură acest imens dezastru a fost programat, dar cert este că românii, și aici mă refer în primul rând la așa-zisa noua clasă politică, au consimțit într-un mod criminal. Prețul plătit libertății pe care am invocat-o de atâtea ori, și pe care am siluit-o în toate felurile, a fost de o mie ori mai mare decât cel real. Acum nu numai că avem dreptul de a vorbi vrute și nevrute, de a înjura ca la ușa cortului pe oricine și oricând, dar putem chiar muri cu dreptatea în mână și crăpa de foame fără ca cineva să ne aibă baiul. Iată prețul libertății absolute și fără nici o restriște. De fapt, această libertate fără frontieră de exprimare primitivă s-a manifestat în acest interval în absolut toate domeniile vieții noastre economice, social-politice și de comunicare. Vorbăreții de serviciu, dedați să despice firul în patru cu orice prilej, s-au ales cu scăldatul ochilor în soare și cu sărăcia pe masă, în vreme ce pragmaticii, cu spiritul lor întreprinzător, puși pe agoniseli din chilipiruri, s-au dovedit mult mai inventivi. Sub masca privatizării au pus pe masa de disecție întreaga agoniseală a națiunii, împărțind-o prin sistemul privatizării după principiul „un cal și un pui", iar cei care au făcut împărțeala, chiar că parte și-au făcut. În felul acesta, peste noapte, o societate cu principii egalitariste, bine încetățenite, a devenit dramatic de polarizată, cu oameni bogați, evident pe căi necinstite, și foarte mulți săraci. Cu o asemenea perspectivă, România nu avea cum să progreseze și nici cum să prospere, iar rezultatele se văd și astăzi.
Din fericire, nici răul nu este veșnic. După atâția ani de rătăcire prin deșertul tranziției anume prelungit, românii se pare că au spus stop nemerniciei și umilinței, dovadă că deșteptarea din somnul cel de moarte, la care ne adânciră proprii barbari, e pe cale să se producă. Anul acesta a și fost bogat în asemenea semne. Iată că, după atâta lâncezeală, instituții de bază ale statului de drept încep să funcționeze, iar „călăii" acestei perioade postdecembriste nefaste, de-a dreptul rușinoase pentru o națiune civilizată, care ne-au lăsat fără industrie și agricultură și cu sărăcia pe masă, încep nu numai să iasă la suprafață, dar să și plătească pentru fărădelegile lor, cu propria libertate. Insuficient însă, pentru că țara are nevoie de acel „restitutio in integrum" pentru averea lor însușită necinstit. Pentru că orice plus din buzunarele, din conturile lor, din opulența lor, înseamnă foarte mari minusuri din Bugetul națiunii, din capacitatea de finanțare a sănătății, educației, a celorlalte sectoare ale societății, a economiei însăși. Toate se află într-o lungă și mare suferință din lipsa de fonduri. Acesta este de altfel și motivul pentru care România, a noua țară din Europa, după potențialul uman, și a 11-a țară după suprafață, și printre primele în privința resurselor naturale, are cel mai mic Produs Intern Brut pe cap de locuitor. Un aspect care umbrește prestigiul unei națiuni, care nicidecum nu poate fi considerată lipsită de hărnicie și de talent.
Cea mai mare revelație a anului este fără îndoială trezirea conștiinței civice a românilor produsă cu prilejul recentelor alegeri prezidențiale, pe care le apreciem lipsite de cea mai mică perspectivă. Lucrul acesta s-a văzut în presiunea crescândă a societății civile asupra clasei politice, în nemulțumirea permanentă față de prestațiile acesteia, în încercarea încetățenită de a-și ocoli angajamentele, de a-și proteja baronii, principalii vinovați de jefuirea avuției țării, de constituirea unor sisteme mafiote de conducere a țării. Alegerile prezidențiale din această toamnă au constituit prilejul cel mai la îndemână pentru a dovedi, pentru prima oră din acest sfert de veac, că, într-adevăr, poporul este suveran, iar întoarcerea aproape incredibilă a rezultatelor votului pentru funcția de președinte constituie o zdrobitoare victorie a acestuia asupra unei clase politice arogante și mincinoase, care timp de două decenii și jumătate l-au desconsiderat și disprețuit. Pentru că votul dat în proporție de masă lui Iohannis nu este doar un gest împotriva lui Ponta, a celor aflați la putere, ci împotriva întregii clase politice, inclusiv a celor din opoziție, gata să-și asume succesul ca pe propria victorie.
Mutarea extrem de inteligentă, cu siguranță venită mai puțin dintr-un calcul anume și mai mult dintr-o inspirație divină, de a alege în fruntea țării un președinte de altă etnie, dar nu de orice etnie, a schimbat complet optica obtuză cu care străinătatea obișnuia să-i gratuleze pe români. Din oaia neagră a Europei, și nu de puține ori pe bună dreptate, am devenit revelația acesteia, românii redescoperiți, fiind apreciați mai nou nu numai ca o națiune civilizată, dar și cu viziuni foarte democratice, în ton cu exigențele cele mai înalte ale acesteia. O carte de vizită și un CEC în alb valoros care ne vor asigura un loc mai în față în concertul națiunilor europene, dar ne vor apăra mai bine de gurile spurcate ale detractorilor noștri iredentiști, care, arborând prin secuime drapelul negru în bernă, nu ne-au lăsat nici de Ziua Națională să ne simțim bine. Dovadă că Europa este deja cu noi, gestul infam n-a scăpat atenției presei germane care-l caracterizează astfel: „ Asemenea fapte ar fi considerate în Germania extrem de grave - acțiuni antistatale și ar fi pedepsite penal. Dar în primul rând este o problemă de bun simț. Extremiștii maghiari prin gestul lor continuă să-și discrediteze propria națiune."
Faptul că poporul a pus cu ocazia alegerilor prezidențiale la punct anumite lucruri, afirmându-și deplina suveranitate, prin victoria decisivă asupra întregii clase politice, fie ea la putere sau în opoziție, este reliefat și de încrederea majorității populației că țara merge acum în direcția cea bună. Aspect deosebit de important dacă avem în vedere că el a fost exprimat pentru prima dată după 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989.
Efervescența produsă pe scena politică românească în urma semnalelor, sau dacă vreți a ultimatumului dat acesteia de poporul suveran, ne conferă încrederea că lucrurile se vor schimba în bine în țară, în viitorul imediat, că partidele politice vor renunța la dezmățul lor după preluarea puterii, făcând mai multă penitență în fața acelora care le-au dat votul, străduindu-se să le servească și interesele. Dacă semne bune anul are, și acestea vin din interior, putem spune că avem motive să ne bucurăm de un cadru favorabil și în cea de a doua mare problemă care ne frământă - orientarea proeuropeană a Republicii Moldova, obținută în urma scrutinului din 30 noiembrie a.c. Și chiar dacă opțiunile au fost împărțite într-un procent discutabil, victoria binelui asupra răului este deja statornicită. Însă de un lucru va trebui să avem grijă. Să nu uităm că Dumnezeu dă, dar nu și bagă în traistă. Să folosim acest prilej ca pe o oportunitate rară, cu care nu știm dacă ne vom mai întâlni vreodată. Așadar, cine are urechi de auzit să audă, și ochi de văzut, să vadă!
