După-amiază total atipică pentru acest început de iarnă, la Târgu-Mureș! Sunt 2-3 grade cu plus, iar cerul e senin, fără pic (strop!) de nor! E un albastru special, de un clar aparte, cum se întâmplă să fie adesea, vara.
„Transparența" aerului prelungește acuitatea privirii până spre munții Vâlcii, care, după cum se vede (întrezărește), și-au tras pe creștet cușma albă de omăt.
Pe măsură ce scade lumina, contururile munților se pierd, încet. Peste oraș se lasă blând, seara. E o seară frumoasă, magică! E seara de Ajun a sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae!
Scrutez cu privirea, în semiîntuneric, spre locul unde mai devreme zăream în lumina albastră, munții. Firesc, nu se mai distinge nici la câțiva metri, darămite la sute de kilometri! Și totuși, ochii sufletului se deschid, și „văd" în lumina senină, albastră, a copilăriei, dincolo de munți, în Oltenia natală!
Îmi revine în minte chipul blând al unchiului Nicolae, fratele cel mai mare al tatei. Chiar dacă unchiul Nicolae nu avea barbă mare și albă, chiar dacă nu purta odăjdii, ci haine simple, ca orice mirean, eu întotdeauna l-am asemuit cu Sfântul Ierarh al cărui nume îl purta, pentru că îi semăna la alte trăsături, cum ar fi blândețea, bunătatea, dărnicia, iubirea pentru copii, și pentru frații săi, pe care-i considera copiii lui.
Cam de pe la începutul anilor '60, când am învățat să scriu, părinții, mândri nevoie mare, mă puneau în fiecare an, la marile sărbători, să scriu eu scrisorile sau felicitările către rudenii.
Întotdeauna începeam cu unchiul Nicolae de la Studina și unchiul Gheorghe de la Sibiu, cărora mă străduiam să le copiez scrisul.
Pentru ei, „redactam" scrisorile-felicitările în scriere rondă, așa cum mă învățau de câte ori mergeam noi la ei sau veneau ei la noi.
Lor le scriam cu un toc la care aveam peniță specială. De altfel, tocul, penița, mi le făcuse cadou, cine altul, dacă nu unchiul Nicolae?!
Îmi amintesc și acum bucuria care mă încerca atunci când tata îmi dicta un PS care suna cam așa: „… dragă frate Nicolae și cumnată Ioana, cum ia vacanța Petrică (ăsta sunt eu; și Ion, și Petre) venim să petrecem la voi Crăciunul și poate Anul Nou".
Sigur că și la Craiova erau minunate sărbătorile de iarnă, cu vizite zilnice în Orășelul copiilor, cu colinde cântate cu tata și cu mama, cu colindători care ne călcau pragul, cu brad împodobit, cu cadouri sub brad, cu miros de cetină, de portocale, de cozonaci și, sigur că da, și de carne friptă, de sarmale, de cârnați, dar le lăsam toate acestea deoparte, cu mare drag, pentru câteva zile petrecute la țară!
Rar s-a întâmplat să nu fie zăpadă acolo, în preajma Crăciunului. La țară, aerul curat, zăpada nepângărită de smogul civilizației urbane, ulițele satului animate de săniile copiilor sau de oameni mari înfofoliți în pleduri, mânând săniile trase de cai cu zurgălăi la gât, fornăind și scoțând aburi pe nări, liniștea imaculatelor întinderi albe care înconjurau satul, toate acestea „respirau" sfințenie, pace, bunătate!
Totul parcă era din poveste! De la „peisaj", la trăirile sărbătorești ale oamenilor, profunde, curate, sincere, cu frică și cu drag de Dumnezeu!
Ca să nu mai vorbim (cu gura plină) de „de-ale gurii"! Cei mai buni cozonaci din lume îi făcea mama, dar, de Crăciun, tușica Ioana o întrecea! Cred că secretul era cuptorul de țară!
Pentru mine, la Studina, Moș Nicolae și Moș Crăciun veneau „cumulat"! Nu cine știe ce daruri sofisticate, scumpe! Nici pomeneală!
Tușica Ioana îmi dăruia ba o pereche de ciorapi groși, de lână, sau un flanel cu mânușițe cusute la mâneci, unchiul Nicolae îmi dăruia caiete de școală și/sau cărți de povești.
Simțeam că dincolo de aceste daruri materiale este iubirea, dragul lor de mine, chiar dacă ei erau, nu-i așa, doar simpli emisari ai Moșului! Chiar și cozonacul cu nucă multă, făcut de tușica special pentru mine, sau răbdarea și dragul cu care unchiul îmi conducea mâna cu tocul și penița pe hârtie, să mă-nvețe să scriu frumos, acum le înțeleg tot ca pe niște daruri de mare preț, ca pe niște proiecții materiale ale iubirii pe care mi-o purtau!
Odată, când eram micuț, de vreo 4-5 ani, unchiul Nicolae și tușica Ioana au venit ei pe la noi, la Craiova, de sărbători. Mi-au făcut cadou o căciulă albă din blană de miel și o trompetă de jucărie, care scotea, totuși, câteva sunete, cât să încropești un cântecel. Și acum păstrez poza, îmbrăcat în paltonaș, cu căciula de blană de miel pe cap și cu trompeta în mână!
Îmi aduc aminte că tot în acel an am primit cadou ceva ce-mi doream tare mult, un avion! Desigur, de jucărie! Într-o dimineață am trecut cu tata pe la Agenția Tarom din str. Unirii, unde lucra vecina noastră, tanti Castelia, iar în vitrina agenției era „garat" macheta unui avion. Era din lemn și era măricică. Tanti Castelia m-a întrebat, ca de fiecare dată când treceam pe la ea să văd avionul, dacă o iubesc și dacă vreau să o iau de nevastă, și ce vreau să fiu când o să cresc mare. I-am spus, cu o dicție marcată pe-atunci de un graseiaj specific vârstei, că mă fac aviator, că o iubesc și o iau de nevastă. Îi mai promisesem eu și în alte dăți că mă fac aviator, o asigurasem că o iubesc și că o iau de nevastă, dar degeaba, avionul nu „decolase" spre „hangarele" mele!
Ei, bine, de această dată, tanti Castelia s-a topit toată de drag, ce mai, am sedus-o…definitiv! S-a dus la vitrină, a luat avionul și l-a pus pe birou. Poftim, de azi, este avionul tău!
Poate nu mă credeți, dar eu chiar o iubeam pe tanti Castelia! Mă rog, cu iubirea mea curată și adevărată, de copil! N-o iubeam pentru avionul dăruit, erau pline… drumurile (magazinele de jucării) cu avioane, ci pentru bucuria ei curată și copilăroasă de a mă face pe mine să mă bucur!
Cred că în copilărie știm cu adevărat ce e iubirea! Apoi, începem să uităm…!
Toate acestea, pe care le-am așternut aici, pe hârtie, mi le-am amintit chiar în seara de Ajun a sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae. Aceste amintiri eu le consider tot un dar minunat, de la Dumnezeu, un dar pe care, copilul din mine, îl dăruiește mai departe, omului matur care sunt!
Am zâmbit acestor amintiri, și, instinctiv, m-am dus la cămară, am luat o ciocolată și o portocală și le-am pus în pantofii mei, de la ușă. Lângă pantofii mei se „odihneau" și ghetele Maiei. M-am dus din nou la cămară, am luat simetric, o ciocolată, o portocală (ca să nu ne certăm!) și le-am pus în ghetele ei. A doua zi am descoperit cadourile! Ne-am bucurat… copilărește, dar ne-am și mirat! Nici eu nici Maia nu am primit nuielușa! Înseamnă că am fost cuminței! Ce spun eu?! Chiar cuminți! Ne-am uitat unul la altul, ne-am zâmbit unul altuia și amândoi, copilăriei noastre!
Doamne, rugămu-ne ție, dăruiește-ne înțelepciunea de a fi curați, buni și iubitori, ca niște copii, până la adânci bătrâneți!
Doamne, dăruiește-ne nouă cel mai de preț dar - har, acela de a dărui semenilor noștri, iubire, credință, liniște și pace!
Doamne, dăruiește-ne nouă înțelepciunea și bucuria de a ști să prețuim darurile Tale!
