„Românii la Budapesta"

Să ne cunoaștem istoria!

Cu ani în urmă publicam, în ziarul nostru - „Cuvântul liber", un editorial despre un caz real, cutremurător prin dramatismul lui. Este vorba despre o tânără din Blaj, Maria Puia, o adevărată Ioana D'Arc a Ardealului, care a dactilografiat poezia-îndemn și chemare „Vrem Ardealul!", a lui Radu Cosmin, poezie acuzatoare la adresa „Majestății Sale Regelui" Carol I, versuri care „invadează străzile Capitalei, apoi orașele și satele României", transformându-se „în chemare la luptă, o adevărată «Marseilleză» a românilor." Asupra autorului și a poeziei lui, așa cum se petrec lucrurile pe la noi, s-a așezat o conspirație a tăcerii, scoțându-l din uitarea nemeritată criticul și istoricul literar Mihai Ungureanu. La Blaj, poemul „Vrem Ardealul!" devenise „imn de rezistență românească împotriva ocupantului." Pentru îndrăzneala de a copia, multiplica și difuza, cu sprijinul elevilor și studenților, poezia „Vrem Ardealul!", tânăra Maria Puia, de 22 de ani, dactilografă la Biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, a fost arestată de autoritățile ungurești de ocupație, pentru a fi condamnată. De groaza „ocupantului ungaro-german pe aceste meleaguri românești", tânăra Maria Puia, luptătoare pentru un ideal în acele vremuri de urgie, s-a sinucis, spânzurându-se de gratiile celulei cu fâșiile făcute din rochia pe care o avea în momentul arestării și cu șuvițe din părul ei lung. „Martira Maria Puia a fost repede uitată!".

Atâta știam despre Maria Puia, despre poezia „Vrem Ardealul!" și autorul ei - poetul și jurnalistul Radu Cosmin. De unde și fireasca, necesara întrebare: cine a fost Radu Cosmin? „Dascăl și jurnalist politic, suplinind chemarea prin cerbicie și risipă de energie", poet, scriitor de mare succes la publicul de rând, contestat de confrați, Radu Cosmin s-a născut la Craiova, la 6 decembrie 1879, fiu de avocat, pe numele real Nicolae Tănăsescu, ulterior luându-și pseudonimul literar Radu Cosmin. Absolvent al Facultății de Litere a Universității din București, a fost profesor la Liceul Sf. Sava, la „Cantemir" (București), Nicolae Bălcescu (Brăila), „Sf. Petru și Pavel" (Ploiești), apoi, pentru scurt timp, la Constanța, Iași, Vaslui, titular la Slatina, Oradea, Târgoviște, „încheindu-și cariera didactică în calitate de inspector general pentru învățământul secundar." Radu Cosmin este autorul unor satire și schițe „cu un violent conținut politic" în ziarul „Adevărul" lui C. Mile. Însoțește Armata Română pe front, în Ardeal, ca și în „dezastruoasa retragere în Moldova", ca „propagandist al ideii naționale", vehement „acuzator al trădătorilor de neam", observator atent al „paginilor de epocală glorie militară." Publică, român cu mare dragoste de țară, cărțile cu valoare documentară „Prin Ardeal" și „Pagini de pribegie - Exodul."

Corespondent voluntar de război, „merge pe urmele Armatei Române în campania din 1919, soldată cu ocuparea Budapestei, urmată de cele două volume, care au văzut lumina tiparului în anul 1920: „Dezrobitorii" și „În capitala lui Bela Kuhn", sub titlul „Românii la Budapesta", de o mare însemnătate pentru recunoașterea, chiar târzie, a adevărului „în privința acestui eveniment ocultat din rațiuni politice interne și externe de istoriografia românească a ultimelor șase decenii", carte-document de o excepțională valoare, ediția a II-a revizuită de dr. Mircea Dogaru. „Românii la Budapesta" este cartea unui autor, a unui jurnalist, luptător, înainte și după 1944, până la moarte, în anul 1956, rămânând „în suflet cu rănile încă deschise ale destrămării țării", a părții ciuntite și ocupate în 1940, prin Diktatul de la Viena, apoi prin invazia bolșevică de după 1944.

Mărturie stă cartea dedicată campaniei militare din 1919 - „Românii la Budapesta", „subiect tabu după 1944." Carte acum atât de necesară, ca ripostă dată șovinismului și iredentismului unguresc, „de tip neohorthyst" privind „autonomia Ardealului și retrocedările, prin falsuri în acte, care, din 1990 încoace, se țin lanț". Este o ripostă dată și vechilor kominterniști, dar și Ungariei Roșii de atunci, a lui Bela Kuhn, Armata Română fiind, în acel an 1919, cea care „prin forțe proprii în acțiunea ei nobilă a salvat Ungaria de bolșevism, precum și întreaga Europă Centrală. Totul, într-un moment în care vecinii înlocuiau negrul cu albul și, invers, albul cu negrul. Ocuparea Budapestei, în august 1919, însemna alungarea lui Bela Kuhn, fascistul ungar, omul lui Lenin, și anihilarea Republicii Sfaturilor Roșii, a probolșevismului și a profascismului unguresc, o ripostă dată „grosolanei falsificări a istoriei nașterii României Mari, la 1 Decembrie 1918".

Cele două volume - „Dezrobitorii" și „În capitala lui Bela Kuhn" - cuprinse în „Românii la Budapesta", cartea lui Radu Cosmin, prin ineditul informației necesare restabilirii adevărului, cuprinde adevărate pagini de epopee românească, pagini care vor contribui la eliminarea „procesului de mancurtizare progresivă a noilor generații", constituind o pledoarie în acea deșteptare, în acea Înviere a „minții celei de pe urmă".

Din păcate, în pofida adevărurilor istorice privind participarea României în Primul Război Mondial, ocuparea Budapestei, în anul 1919, după ce bandele roșii ale lui Bela Kuhn au atacat tânăra Românie Mare, făurită prin Unirea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, „au fost răstălmăcite de istoricii și propagandiștii unguri (…), spre a discredita actul Unirii", inși care afirmă că revenirea Transilvaniei la Patria-Mamă, „în cadrul României tuturor românilor este un «cadru» oferit de «masoni» prin Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920)." Așa se face că „moștenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală, după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste, în fața „actului juridic cu valoare de drept internațional, de la Alba Iulia, votul, în unanimitate, al delegațiilor constituind baza juridică pentru legalizarea actului, conferind Adunării caracterul de drept public".

În acest context, Ungaria se pregătea să atace România Mare. La 16 noiembrie 1918, contele Karoly Mihaly, premier și președinte, urmărind o albire prin mistificare, dorind să ascundă contribuția la declanșarea războiului nimicitor, etnocidul asupra românilor, proclama Ungaria Republică, din regaliști ai Coroanei Sfântului Ștefan, ungurii devenind, peste noapte, republicani. „Dar nu au reușit să păcălească pe nimeni", avea să scrie istoricul american Milton Lehrer: „Ungaria grofilor și a nemeșilor, siluitoare de conștiințe, asupritoare de vieți, Ungaria, împotriva căreia s-au ridicat, de decenii, protestele întregii lumi civilizate, a devenit, peste noapte, paradisul naționaliștilor și marea nedreptățită a războiului mondial, hotărâtă să restabilească vechile hotare ale țării lor." În acest context, la 19 martie 1919, Mihaly Karoly, în mod premeditat, predă puterea, la sugestia lui Lenin, lui Bela Kuhn, cu următoarea precizare: „Predau puterea proletariatului!". Cu sprijinul Rusiei Sovietice, Ungaria „antantofilă", devenind Ungaria bolșevică a lui Bela Kuhn, pe baza unor înțelegeri secrete cu Lenin, pregătea războiul. Mobilizând Armata Roșie, la 25 martie 1919, atacă Cehoslovacia, iar „în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, Republica Sfaturilor, concomitent cu agresiunea bandelor teroriste sovietice peste Nistru, forțând Tisa, pornesc ofensiva împotriva României, cu intenția de a ocupa teritoriul dintre Tisa și Munții Apuseni. Armata Română trece la contraofensivă pe un front de 200 de kilometri lungime, remarcându-se în luptele de pe Crișul Alb și Crișul Negru, la 20 aprilie, doar după patru zile, atingând aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare. Alungă, apoi, Armata Roșie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba Iulia", supunând orgoliul nemeșesc ungar, „ca extremă umilință în chiar ziua de 1 mai muncitoresc, sărbătorit, cu fast… roșu, la Budapesta."

La 20 iulie 1919, bolșevicii unguri declanșează o nouă ofensivă, pentru a crea un cap de pod la est de Tisa. În dimineața zilei de 27 iulie 1919, Armata Română a trecut la contraofensivă, Bela Kuhn cerând, disperat, ajutorul Moscovei. La 30 iulie, Armata Română a trecut la urmărirea bandelor roșii, peste Tisa, la 31 iulie provocând „căderea guvernului roșu și fuga, în noaptea de 1-2 august 1919, a lui Bela Kuhn și a colaboratorilor lui, la Viena". Generalii Armatei Române, în frunte cu Rusenescu, „au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara zilei 3 august 1919", într-o călduroasă primire făcută de budapestani, urmând ca, din păcate, la mijlocul lunii noiembrie, Armata Română, sub presiune externă, să pună puterea în mâinile lui Horthy Miklos. Populația ungară, eliberată de români de sub dominația bolșevică, ruga Armata Română, care se pregătea de evacuare, să mențină ocupația și să o protejeze împotriva Armatei Roșii.

Ungaria fascistă, după Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), sub acel cuvânt de ordine, urlat în Parlamentul de la Budapesta: „ Nem, nem soha!" (Nu, nu, niciodată!"), se pregătea pentru răzbunare, printr-o bătălie a frontierelor, deși „la Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul conform principiului etnicității, decretat de președintele Wilson", urmărindu-se - cum preciza și președintele Conferinței de Pace - Alexander Millerand - „o Ungarie restaurată în vechiile ei hotare". Deci, o revenire la stările dinainte de Primul Război Mondial, „urmărindu-se ca istoria să facă pași înapoi, aruncând lumea într-un nou război".

Amintirile de călătorie, documentările, observațiile lui Radu Cosmin privind ocuparea Budapestei, în vara anului 1919, constituie un adevărat act de restituire a unui adevăr incontestabil: „acela al stopării « revoluției mondiale roșii» și al salvării Europei Centrale de la bolșevizare, de către români, atât de huliți de unii vecini unguri. Sunt acolo, în cartea „Românii la Budapesta", pagini memorabile despre dezrobirea Ardealului urcându-și calvarul, precum și o precuvântare emoționantă, referitoare la epopeea luptelor de pe Tisa și intrarea triumfală a Armatei Române în Budapesta, „punând urechea la pământul stropit de sânge, pentru a auzi glasul eroilor". Pe Tisa, ca și pe Siret, altădată, oaste și comandanți „s-au ridicat, val uriaș, îngropând armata maghiară". Sub steaua neamului și sub mâna Domnului cel Drept „umbra Marelui Mihai Voievod, martirii Ardealului, marii mucenici Horea, Cloșca și Crișan și Avram Iancu ne binecuvântează". Este vorba despre o epopee a neamului nostru, scrisă cu sânge de către ostașii României Mari, de măreția virtuților unui popor, unei Armate Române care „ a pus noi cununi de lauri pe fruntea gintei latine". „Lung și greu a fost calvarul pătimirii noastre. Dezrobirea Ardealului - spunea Radu Cosmin - fiind visul nostru cel mai sfânt, pentru care au sângerat cei mai buni fii ai pământului (…) și au dat morții floarea cea mai de preț a tinereții noastre", când „mulți au fost dușmanii", când am ridicat greaua cruce a Calvarului, când, pe câmpiile și dâmburile Ardealului am înfruntat puhoaiele vrăjmașe prin strălucitele calități ale oastei noastre. Sub amenințarea aripii morții, ne-am refăcut puterile și, cu nădejdea în Dumnezeu, a avut loc Învierea, pentru a apăra harta nemutilată a României, pentru care Armata Română, pentru a doua oară a trecut Carpații, când prădalnicii noștri vrăjmași nu aveau de gând să plece din Ardeal". Pe un front de 500 de kilometri, la Borsec, Toplița Română, Reghin, Târgu-Mureș, Cucerdea, Turda, Cluj, Dej, Deva, Ciucea, Hațeg, în munții Apuseni, Oradea Mare, sub comanda generalului Moșoiu, comandantul trupelor din Transilvania, a fost potolită lăcomia vrăjmașă și trufașă. În ziua Învierii Mântuitorului, la 23 aprilie, detașamentul generalului Marcel Olteanu a dus lupte crâncene, ocupând Debreținul, înaintând spre Tisa, pe care o trece, la 2 mai, punând stăpânire pe Tokay. Armata ungară era complet zdrobită și aruncată dincolo de Tisa, prin manevrele de învăluire ale ostașilor români, divizia secuilor fiind obligată să se predea.

Pagini emoționante în această carte - „Românii la Budapesta" - despre divizia de vânători, bătălia de la Szolnok, cu lupte la baionetă, atacurile de la Zoldis, Butin, Ciucea, Dealul Mare, Beiuș, Salonta Mare, Bekes, Fegyvernek, pentru trecerea Tisei, capturarea și dezarmarea întregii armate ungare, ofensiva spre Budapesta și intrarea în capitala Ungariei, la 3 august 1919, a Armatei Române, sub comanda generalilor Mărdărescu, Moșoiu, Panaitescu, Prezan, Holban. Emoționante pagini despre omenia ostașului român: „Veneau copiii, săracii unguri, cu gamela la cazanul ostașilor. Soldații le dădeau mâncare. «Am și eu doi, acasă!" - spunea soldatul. Sute de copii veneau. Fiecare își lua porția lui de mâncare acasă". Budapesta era hrănită de Armata Română! Ecourile în presa străină și cea ungară, familii ungare ruinate de comunismul lui Bela Kuhn, evadarea lui, drumul glorioasei Armatei Române, episoade ale ofensivei, ocuparea Budapestei; normalizarea vieții culturale și politice, închisorile capitalei ungare, interviuri cu oficiali și formatori de opinie, discuția din biroul generalului Moșoiu, convorbirile ostășești, drumurile de întoarcere, toate constituie acele pagini - document ale cărții. Nu putea lipsi, bineînțeles, din anexe, drama tinerei Maria Puia și scrisoarea ei de adio către cei dragi, mamei, fraților și surorilor, înainte de a-și pune capăt zilelor, precum și poezia „Vrem Ardealul!" a lui Radu Cosmin.

Din anexele finalului cărții nu putea lipsi mărturia generalului Marcel Olteanu despre opinca românească pusă pe Parlamentul de la Budapesta, aflat sub paza unor vânători de munte. Văzând steagul roșu, alb, verde pe clădirea Parlamentului, sergentul Iordan și-a zis: „ Să dau jos steagul unguresc și să pun fanionul de la companie. (…) Asta ar ști și madama de la popota domnilor ofițeri s-o facă". Împreună cu caporalul Bivolaru, din Mehedinți, cu o „prestanță de samurai fanatic", cu două cicatrici pe obraz, cu urme de răni sub ureche, pe picioare, primite la Olt, în Carpați, la Rășinari, la Siret, pe Tisa, oarecum supărat că n-au ocupat „și o Vienă", Iordan a coborât steagul unguresc și, luând „opinca răsuflată (găurită) a caporalului, s-a urcat, ca un pui de urs, și a pus-o drept căciulă, în capul steajerului, lăsându-i nojițele să atârne în vânt", fluturând deasupra steagului unguresc. Ceea ce îl determina pe distinsul avocat budapestan Ferenczy să exclame: „Dacă din sufletele și mintea unui simplu țăran, ca acesta, s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteți aici!"