Predicatul

„Mult e dulce și frumoasă…" Stratul limbii române (LXII)

Predicat, predicate, s.n. 1. (Gram.) parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. DEX-ul cuprinde derivate ale cuvântului predicat: predicativ (care formează sau poate forma predicatul; referitor la predicat) predicativitate (Gram.). însușire a unui cuvânt de a putea avea funcție de predicat. (predicativ+suf. -itate)

Gramatica Academiei și, prin urmare, și gramaticile școlare adaugă definiției predicatului: partea de propoziție care arată ce face, ce este sau cum este subiectul: Ex. „Știu tot ce e mai departe de tine, atât de departe, încât nu mai există aproape."/ (Nichita Stănescu)

Fiind considerate nuclee ale propozițiilor, atât predicatele verbale cât și cele nominale existente în limba latină sunt moștenite din indo-europeană.

Evoluția limbii se poate urmări și în schimbările produse în ce privește predicativitatea unor verbe. În limba latină, erau considerate predicate și verbele la infinitiv și participiu (moduri care în limba română sunt nepredicative).

Ex. neque loco, neque homini cuiquam satis credere, Sal., Cat. il. 31. „… nu aveau încredere îndeajuns nici în vreun loc, nici în vreun om…"

Cu permisiunea Dumneavoastră, stimați cititori, aș aminti că unele dintre cuvintele întâlnite în textul citat din Salustiu ne oferă similitudini cu limba română: loco (loc), homini (om, oameni, uman), satis (satisfăcător), credere (a crede).

Verbul la infinitiv credere, având funcția sintactică de predicat, a fost tradus printr-o locuțiune verbală „a avea încredere".

În „Istoria limbii române", coordonator Al. Rosetti, construcțiile predicative cu infinitivul și participiul sunt considerate construcții absolute. Tantamne rem tam neglegenter agere! - „să întreprinzi un lucru atât de însemnat cu atâta neglijență!"

În scrierile vechi, infinitivul (mai ales forma lungă a acestui mod, folosită astăzi mai mult cu valoare substantivală) avea frecvent valoare predicativă. În „Amintiri din copilărie", de Ion Creangă, după „o aprigă dispută" a lui Nică a (l) lui Ștefan a Petrii cu moșneagul din târg, vânzătorul pupezei se gândește: „Îmi era acum a scăpare de dânsul…"

A scăpare ar putea fi înlocuit cu un conjunctiv să scap, predicat al unei subordonate subiective (verbul era are valoare impersonală).

În călătoriile mele, cu permis, ca fiică de ceferist, nu uit tăblița așezată sub geamul trenului: A nu scoate capul pe fereastră! A nu te apleca în afară! Aceste texte erau în vreo trei limbi. Le citeam cu mama și cu Maria, de câte 10-20 de ori, de la Războieni până la Luduș. Verbele sunt la infinitiv, având valoare imperativă și funcția sintactică de predicat.

Mai târziu, venind dinspre centru spre casă, între florile de nu-mă-uita, din dreptul Policlinicii II, era o plăcuță metalică: „A nu călca pe iarbă (pe flori)"! Era tot un infinitiv cu funcție de predicat.

Lasă un comentariu