Multe și interesante lucruri pot fi citite în Monografia satului Săcalu de Pădure, rodul muncii de o viață a părintelui Romulus Sever Todea, cel care a slujit la altarul bisericii satului vreme de o jumătate de veac. Nu știu dacă credincioșii din Săcal, tot mai puțini de la un an la altul, vor mai avea vredoată parte de un asemenea păstor spiritual. Fiindcă, din păcate, cei care au ajuns acolo, după dumnealui, au fost doar niște trecători vremelnici, navetiști, unii nimerind din întâmplare în această postură ce ar trebui să fie una de înaltă slujire a Bisericii noastre strămoșești.
Ba, mai nou, mi-a fost dat să aflu, din gura consătenilor mei, cei mai mulți bătrâni și neputuncioși, că nimic nu se mai face la biserica din sat fără bani: nu se trag clopotele pentru cel trecut la cele veșnice, nu se botează copiii, nu se îngroapă morții. Dacă toate acestea sunt adevărate, atunci s-a ajuns la lucruri foarte grave, prin care preotul nu mai este păstorul spiritual al credincioșilor, ci mai degrabă un fel de prestator de servicii, de parcă biserica ar fi devenit o cooperativă.
Dar cum obiectul articolului de față este cu totul altul, mă voi întoarce la cele scrise de părintele Romulus Sever Todea în valoroasa sa lucrare monografică. Acolo, în cap. ,,Date despre cei mai vechi locuitori", se vorbește despre o străveche așezare care a existat, în urmă cu multe secole în locul numit Vărăsâg (actuala pășune pentru vacile cu lapte), situat peste dealul Glodoșel, în direcția satului Brâncovenești. Locuitorii acestei așezări ar fi avut strânse legături cu soldații romani din castrul de la Brâncovenești. Bătrânii satului i-au povestit părintelui că ,,ăia din Vărăsâg aveau moară și biserică". Cu alte cuvinte, era acolo o comunitate sătească bine organizată și, desigur, cu o existeță mult mai veche.
Cu timpul însă, odată cu marile migrații, această obște sătească s-a destrămat, oamenii fiind nevoiți să-și caute niște locuri mai ferite, ,,fiindcă ăia îi omorau, le aprindeau casele, le batjocoreau femeile și fetele". Așa a adispărut așezarea străveche din Vărăsâg, după ce locuitorii s-au retras peste deal, într-o zonă mai ferită din calea năvălitorilor, contribuind astfel și ei la nașterea actualei așezări, satul Săcalu de Pădure.
Tot în această lucrare este amintit și faptul că în apropierea acelei așezări din Vărăsâg, exista un loc căruia i-a rămas și azi denumirea toponimică de ,,La Murători". Cu siguranță, cei din generațiile mai tinere au uitat-o, ori nici nu au știut-o vreodată. Însă cei mai în vârstă își aduc bine aminte de ea. Acest loc ,,La Murători" se afla într-un cadru natural deosebit de frumos, pe un câmp neted și întins, numit Râtul Lung, mărginit de două păduri de stejari: Comorăle și Pădurea Tăiată. Din timpurile străvechi, oamenii au descoperit că trecea pe acolo o ,,vână" de sare subterană, la mică adâncime, care se continuă spre sud-est, pe la Ideci-Băi și, mai departe, spre Jabenița, unde s-au și amenajat acele cunoscute ,,băi cu apă sărată". Odată descoperită această rezervă subterană de sare de la Râtul Lung, ea a fost pusă în valoare și folosită de către comunitățile din jur. Așa s-a făcut că acestea au procedat la săparea unor fântâni în stratul de sare existent, adânci de 5-7 m, în care s-a acumulat o cantitate însemnată de apă sărată. O adevărată soluție suprasaturată, pe care oamenii au folosit-o, de-a lungul timpului, în gosodării, pentru diferite nevoi.
Cu timpul, deasupra acestor fântâni fiecare localitate din jur(Brâncovenești, Vălenii de Mureș, Luieriu, Râpa de Jos, Vătava, Dumbrava) au ridicat câte o construcție de lemn, acoperită cu șindrilă, care era închisă cu un lacăt, stabilindu-se un program - o zi pe săptămână - când cetățenii puteau merge pentru a se aproviziona cu așa-numita ,,murătoare". Acesta era transportată cu carele, în butoaie de lemn, confecționate din doage de stejar, cu cercuri tot din lemn, pentru a nu rugini, destinate anume pentru transportul și păstrarea murătorii. De la fântâna de murătoare până acasă, butoiul era acoperit cu un cearceaf gros, confecționat din pânză de casă, legat de jur-împrejur cu o funie. Cantitatea transportată depindea de mărimea butoiului, însă, de obicei, ea ajungea, în mod obișnuit, timp de 2-3 luni și chiar mai mult. Exepție făcea perioada de la începutul iernii, de Ignat, când se tăiau porcii. Atunci, atât carnea, cât și slănina, mai ales, erau puse la sărat îm ,,murătoare". Și se păstrau grozav de gustoase și de fragede, chiar și peste vară.
Copil fiind, îmi amintesc și eu de existența acestor ,,Murători" de pe Râtul Lung, când nu de puține ori l-am însoțit pe tatăl meu, megând cu carul după murătoare. Carul era tras întotdeauna numai de boi, fiindcă ei aveau, cum se spune, o singură viteză, pășind rar, asfel că aproape întreaga cantitate de murătoare ajungea cu bine acasă. Nu știu dacă și alte gospodine făceau la fel ca mama, folosind, pentru mămăligă, murătoarea, nu sarea, dar sunt convins că toate făceau așa.
Acum locul ,,La Murători", de pe Râtul Lung, dintre Comorăle și Pădurea Tăiată este pustiu. Nimic nu mai amintește de existența, în urmă doar cu câteva decenii, de fântânile pline cu murătoare, pe care oamenii din vremurile mai vechi au știut s-o exploateze în folosul lor. Fiindcă sarea fină din zilele noastre - care ni se spune că e dăunătoare sănătății! - nu era cunoscută în satele românești. Atunci când era nevoie se rupea o bucățică dintr-un drob de sare, folosit pentru animale, se mărunțea și se folosea ca atare.
