E vremea colindului și a cadourilor. Ca și de Sfântul Nicolae, și de Crăciun oamenii sunt îndemnați creștinește să-și îndrepte atenția asupra semenilor nevoiași. Faptul acesta se întâmplă nu numai la noi, ci în întreaga lume. Privind însă la „turma" noastră de defavorizați, mai mult ai regimului decât ai sorții (statisticile vorbesc de circa 9 milioane de români, adică de 41,4 la sută din întreaga populație, care ar trăi la limita sărăciei), aflăm că ea este foarte numeroasă, cu siguranță cea mai mare din Europa și foarte aproape de cele africane. Sinistrul fenomen al sărăciei endemice ce bântuie țara noastră nu poate să nu sară în ochi și să nu ridice semne de întrebare. Oare cum este posibil ca o țară europeană, ca România, frumoasă și bogată, cu oameni inteligenți, instruiți și pricepuți să ajungă incapabilă să-și hrănească proprii fii, să le asigure un trai decent, pe unii obligându-i să ia drumul străinătății, iar pe cei rămași acasă să îndure vicisitudinile unei vieți la limita existenței? O pată rușinoasă pe obrazul societății. Și uite că se poate!
Avem, într-adevăr, săraci cu duiumul, și vina nu le aparține lor, ci în primul rând celor care conduc și organizează treburile în stat. Din acest punct de vedere, la noi, în România, niciodată lucrurile n-au mers prea strălucit. Amploarea sărăciei nu este dată doar de condiția celor care scotocesc prin gunoaie, al căror rând s-a îngroșat înfricoșător în ultimii 25 de ani, de cei care apar pe posturile de televiziune cu ocazia unor teledonuri, ci mai ales de proporția familiilor care-și duc soarta cu demnitate, trăind în anonimat, scrâșnind din dinți, obligați să mănânce o dată în zi sau să-și culce copiii flămânzi, asimilând condiția, deși determinată de alții, ca pe o vină pe care să o săvârșească în taină.
Deși atei în principii, comuniștii au judecat mult mai creștinește decât „democrații" de azi, reușind, în numele dreptului fundamental al omului la viață, să reducă amploarea flagelului până chiar la anihilare, oferind în cele din urmă fiecărui cetățean posibilitatea să-și câștige singur pâinea, la un loc de muncă asigurat, după capacitate și nivelul său de instruire. Și, trebuie să recunoaștem, încât se vorbea chiar de un egalitarism supărător, între salariul minim și cel maxim pe economie exista un raport de 1 la 7, adică rezonabil, iar câștigurile celor mulți se învârteau în jurul salariului mediu, suficient pentru un trai decent, pentru că numărul celor cu salarii mici, cât și al celor cu salarii mari era redus. Aceasta mai dovedea și existența unei numeroase clase de mijloc. Acum câștigă cine poate și cum poate, iar în această lume tip „mondo cane" regula jocului este „cine poate, oase roade". În consecință, principiile de dreptate socială și de echitate au fost aruncate în aer de către toate guvernele de după 1989, iar democrații noștri au apelat la legea junglei. Așa s-au născut privatizările frauduloase, retribuțiile astronomice, alături de câștiguri mizere, așa au devenit jaful și hoția reguli de bază în economia repartiției, astfel încât, în societatea românească, corupția și evaziunea fiscală continuă să facă legea. Ele au stat și încă mai stau, prea puțin stingherite, la baza sistemului nostru de repartiție, în timp ce munca se află, putem spune, pe ultimul loc în asigurarea unui câștig decent. De aici și proverbul de sorginte românească care zugrăvește o realitate tristă și anume „cine muncește n-are timp să câștige".
Există pretutindeni o nemulțumire generală cu privire la modul în care se împart în societate banii rezultați din bugete. La noi, în România, anacronismul acestei foarte importante operațiuni, care este un barometru al modului de implementare a dreptății sociale, a devenit proverbial. Guvernul face ce face, dar uită mereu de educație și de sănătate, de investiții, ca motor al economiei, de înființarea de noi locuri de muncă, așa cum uită de fapt și de soarta canalelor colaterale prin care agoniseala națiunii se scurge în buzunarele acoliților lor, ca apoi să-i împartă frățește. Este vorba desigur de stoparea corupției în stil mafiot și de marea evaziune fiscală care secătuiesc sursele și resursele pentru asigurarea unei repartiții echitabile pentru toți membrii societății. Din aceste motive la noi o duc prost nu numai persoanele cu grade de deficiență, mai mult neasistate decât asistate, ci și salariații aproape în totalitatea lor, precum și agricultorii și ceilalți care desfășoară activități pe cont propriu. Procedându-se astfel, sărăcia a devenit rezultanta unei politici de stat, un produs anume conceput pentru ca apoi să fie combătut. În fapt, o operațiune cinică și de fațadă, pentru că ea, sărăcia, se cere eliminată din start, prin politici de dezvoltare a economiei, de echitate și dreptate socială, și nu promovată, întreținută, pentru ca apoi să fie combătută, creându-se astfel falsa iluzie a unei preocupări care de fapt nu există.
O dovadă că statul, guvernul, clasa politică nu sunt prea interesate de combaterea sărăciei o constituie și modul în care s-au stabilit prioritățile la alocările bugetare pentru anul viitor, dar și dezinteresul pentru înscrierea în buget a sumelor ce s-ar cere recuperate prin confiscări în urma unor condamnări de corupție, și care se ridică la sute de milioane de euro.
O repartiție și o redistribuire mai echitabilă și mai corectă s-ar impune și la noi în România, dar nu se face. Dezinteresul este total, pentru că guvernanții noștri nu simt încă povara responsabilității față de cei care i-au ales. Menținerea unui salariu minim pe economie de circa 800 de lei este o mare rușine, dar nici ridicarea limitei la 975 de lei, și apoi la 1.050 de lei, anul viitor, nu este o soluție, pentru că nu rezolvă problemele sărăciei. Starea de fapt este mult mai gravă și ea nu poate fi ameliorată prin asemenea tip de ajustări, cu țârâita. Lucrurile se cer fundamental schimbate, impunându-se o nouă filozofie cu privire la rolul salariului în asigurarea traiului
decent oricărei familii. Din păcate, punctul de la care se cere plecat este foarte jos. În timp ce în Franța, care are un salariu minim pe economie de 890 de euro pe lună, numărul salariaților cu o astfel de retribuire este de 10 la sută, în România 33 la sută din angajații țării încasează salariul minim pe economie, care, după cum ați văzut, este în jurul a 900 de lei, adică sub 200 de euro. Un câștig de 4 ori mai mic decât al muncitorului francez. Opinia că de această stare de fapt ar fi de vină slaba productivitate este o mare minciună, cu care guvernanții se scuză, uitând că, de fapt, slaba încasare, corupția și evaziunea fiscală, toate de proporții uriașe, fac ca în bugetul țării să se adune sume mici, care și acestea sunt repartizate „cu dedicații", cum ne-am obișnuit să spunem. Dar nu numai acestea sunt marile probleme. Guvernanții noștri continuă să-i ignore nu numai pe cei defavorizați sau mai puțin calificați, ci și forța de bază a societății, principalii producători și creatori de valori ai țării, cei care ar trebui să formeze clasa de mijloc a societății, foarte firavă la noi, pentru că, cu un venit mediu net de numai 1.735 lei, cât arată azi statisticile oficiale, în afară de plata facturilor pentru cheltuielile de întreținere și procurarea hranei, nu-și mai poate permite altceva. Nici un concediu agreabil, nici o investiție în casă, eventual un autoturism second-hand. În schimb, sunt destui dintre aceia care și-au tras „peste noapte" vile somptuoase, care-și fac cumpărăturile la Paris sau Londra, care își petrec concediile în ținuturi exotice. Oare de unde atâta bănet, dacă la noi, în România, plata muncii este atât de slabă? Nu cumva aceștia, sau majoritatea acestora, sunt tocmai beneficiarii sistemului atât de primitiv și de incorect de repartizare a banilor societății românești, după arhicunoscutul, dar deloc inechitabilul principiu „cine împarte, parte-și face"? Oare când vor termina guvernanții noștri cu balcanismele lor, întorcându-se cu fața spre realitățile europene, unde se fac vizibile eforturi pentru a asigura fiecărui cetățean un standard de viață rezonabil? Tocmai printr-o mai bună colectare a banilor la Buget, dar și o mai echitabilă distribuire a lor către toți membrii societății. Combaterea sărăciei, ca o rușinoasă emblemă a României secolului XXI, trebuie să constituie programul politic al noului președinte și al noului guvern al țării, în perioada care vine, punându-se accentul pe implementarea adevăratului principiu de dreptate socială, la baza căruia stă munca, și nu hoția și corupția. Abia atunci, românii vor putea avea de toate și vor fi mulțumiți de ceea ce se întâmplă în țara lor.
