Și vine lupta aceea dintre înger și demon, lupta dintre spirit și materie, dintre condiția de om și tentația idealului, sfâșierea în două, în carne și gând, între bine și rău. Și pentru că voința pâlpâie cu ultimele puteri, dar există, aleg dintre voluptatea dureroasă a unei sărutări de mână și dezlănțuirea sălbatică a trupului în sarabanda senzațiilor extatice. Aleg sărutul mâinii, vreme de o secundă simt o aripă de înger mângâindu-mi fruntea obosită de sfâșieri lăuntrice. Cu ultimele puteri îngenunchez în fața imaginii tale și sărut vântul care îți va mângâia obrazul, îngenunchez cu toate rănile deschise, purtând în mâini, victorios, sufletul meu, devenit între timp orbitor de alb, Pasăre Phoenix renăscută din arderea aceea grozavă.
Vezi dumneata, doctore, am învățat care sunt regulile necesare pentru a învăța cum se poate zbura. Trebuie să mă lepăd întâi de carne, de trupul acesta supus capcanelor. Apoi să fixez o stea de pe cer, oricât de departe ar fi, trebuie să fie cea care strălucește doar pentru mine. Zborul va fi lung, greu, mă vor însemna comete de foc, și mă vor pândi găurile negre ale Universului. Dar dacă voi reuși să ajung la steaua care strălucește doar pentru mine, mă voi topi în arderea ei. Și poate atunci istoria Universului va cunoaște cea mai frumoasă explozie de lumină din istoria lui. De aceea am învățat care sunt regulile zborului. De acum nu voi mai avea timp pentru somn. Singurul lucru e că am totuși puterea să visez și cu ochii deschiși.
Într-o zi am să-ți vorbesc despre ceea ce visez uneori. Am să-ți povestesc despre oceanul acela care sunt eu, ocean pe a cărui plajă cu soare vine o singură femeie lăsându-și urma pașilor pe nisipul fierbinte. Lăsându-și hainele subțiri să se desprindă încet, pășește de-a lungul plajei, paralel cu valurile mele. Furtuni îngrozitoare strivesc corăbii și pescăruși, arhipeleaguri întinse sunt inundate, fulgere aprind întunericul. Dar astea nu trebuie să le știe niciodată femeia cu părul de aur care străbate plaja. Pentru ea, oceanul are o singură înfățișare. Calmă, cu soare blând, cu valuri abia tresăltând. Și pescăruși. Și oceanul va rămâne pentru ea așa. Până când, într-o zi, ea se va opri din mersul ei paralel cu oceanul și se va întoarce cu fața spre imensitatea albastră. Și încet, ca-n vis, va păși pe valurile oceanului care sunt eu însumi. Și valurile îi vor mângâia trupul obosit de drumul lung. Valurile se vor transforma în brațe catifelate care o vor purta de-a lungul căilor de apă, mereu cu fața spre Soare-Apune, iar prescărușii îi vor veghea visele. Și din acea zi încolo, corăbiile vor naviga din nou spre orice zare pe un ocean care de-atunci se va numi Oceanul Liniștii.
Doctore, am observat la dumneata un simptom ciudat: îți plac poveștile în care e vorba de fata aceea cu părul de aur și miere topită. Tu ce diagnoză pui, doctore: o să vină vreodată ziua în care ochii aceia vor deveni strălucitori reflectându-se în ochii mei arzând de febră și de tristețe?
Iartă-mă doctore, dar observ că am scris mult. Așa-s eu, câteodată, când sunt amărât.
Să-ți spun un secret, doctore: mi-aș vinde sufletul ca să pot să-i sărut măcar o dată ochii aceia. Dar nu mă trăda, doctore.
Și, mai ales, nu mă uita.
Rugați-vă pentru fratele Alexandru, rugați-vă!
Luni-marți, 10-11 august '92, Cluj. CĂLIN NEMEȘ
P.S. „E noapte de sus și de-a rândul;/ El lumea cu ceară o-ncuie,/ Privește cu milă Pământul/ De-a cărui origine nu e,/Pe crucea lovită de suie/ȘI SINGUR SE BATE ÎN CUIE". (A. Păunescu)
Scrisoare inedită, publicată în volumul „Colivia de vise" de IOANA FLOREA