Cât de dăunătoare poate fi critica academică unui poet care își despoaie sufletul în fața lumii, își desface baierile inimii, își pune cugetul în palmele noastre, dăruindu-ne ce are mai de pret, Simțirea? Măsurăm după propriile valori, norme, convenții, șabloane, apoi decretăm, fără explicații sau în fraze pretins eleborate (de multe ori): e bun de pus pe raft. Sau de aruncat la gunoi. «Sentințele literare» se dau după renumele Editurii, «greutatea» autorului evaluată în «oportunități» târguite ca-n obor, zgomotul mediatic aferent lansării pe piață a „produsului intelectual" sau a cine-știe-ce altor interese dosite ochiului cititor. Firește, când îți asumi asemenea opinii, nu te poți aștepta să ți se ridice statuie în Piața Universității, dar nici nu poți face «mumos» ca să râdă «boierii».
Nu-mi rămâne decât să fiu onestă și, drept urmare, nesuspectabilă de vreo intenție pacificatoare.
Ceea ce a îndrăznit Mircea Adrian Chelaru să facă prin această a doua Plachetă, «Pur și simplu», e o provocare pe cât de subtilă, pe atât de copleșitoare: întoarcerea sau/ și re-întoarcerea la Valorile care definesc și întregesc Omul: Iubire, Credință, Adevăr. «Iubirea este arhitectul Universului. Numai prin Iubire, Credință și Adevăr omul poate fi Liber». Din acest motiv, aș defini-o ca pe poezie militantă. Fiindcă mesajul pe care îl transmite este unul cât se poate de universal și individual, în același timp: Nu vă irosiți trecerea pe acest pământ! Trăiți cardinal până la sânge și prea-curat până la răni!, deoarece «Toate cele sunt socotite și rânduite încă de dinaintea Luminii» și « menirea omului este să se fericească în suflet, iar nu în materialul remuneratoriu», spuse el, Poetul, arătând cât de măruntă și neînsemnată ne este Trecerea prin Etern. Și cât de însemnați suntem (putem fi) pentru noi sau pentru cei cu care ne «învecinăm» existențele!, punând accentul pe esențial: „Nu poți face bine oamenilor dacă nu-i iubești", în același timp fiind cu băgare de seamă la „mâinile și cuvintele tale. Ele pot mângâia sau răni". Și dacă „mâna care a lovit un obraz nu merită să-l mai atingă vreodată", atât de mare e păcatul necistirii, atunci se cuvine a `ntreba care e măsura ocarei asupra omului? Iată că primim și răspunsul: „Ar trebui să avem grijă de gânduri, să le transformăm în cuvinte, nu în vorbe".
Tot o formă de „militantism" este provocarea/ propunerea Poetului de a privi Femeia.
Într-o lume în care aceasta a ajuns un „bun de larg consum", cel mai adesea pornografic, e de-a dreptul mirabil să descoperi că poate fi considerată și altcumva, un altcumva potrivit mai degrabă secolului trecut decât celui în care trăim. Și mă întreb, atunci, citind „femeia este vibrația sublimă din sufletul fiecărui bărbat", daca nu cumva femeia modernă a pus umărul la dezeificarea sa. Fiindcă el, bărbatul, Iubire dăruind, „într-o lume atât de fragilă", își adăpostește sufletul în palmele femeii, care-i sunt „leagăn și alinare", înspăimântat nu de chipul lui făr' de el, ci de „chipul meu vitregit de-al tău". Și atunci, de câte «jumătăți de măsură» om mai fi având nevoie să îndurăm până să ajungem să ne (re)înțelegem Rostul Dintâi? „Azi ne doare tot ce-am fi putut fi și nu suntem, tot ce-am putea dărui și cenzurăm, tot ce-am putea iubi și încropim, sufocându-ne de «prea curând» sau «prea degrabă»".
Cel mai adesea uitând ce din Iubire ne-am zămislit, ne pierdem înseși reperele existenței, valorile moralei (universal valabile), conștiința. Subtil, confundându-se mai degrabă cu un îndemn scolastic decât unul religios, Mircea Adrian Chelaru. îndeamnă la o „purificare a spiritului" care „deschide calea înțelepciunii". Înțelepți fiind, nu vom putea fi ispitiți să căutam „fericirea în nefericirea altuia" și nici nu vom „întina libertatea și dragostea celuilalt". Iar peste toate acestea, ca o cheie de boltă, suntem avertizați: „Nimic din ce ai nu te va împlini dacă nu dărui mai mult decât ai primit".
Miezul Bucuriei de A fi, așa cum ni-l propune Poetul e la `ndemâna fiecăruia dintre noi, după potriveala sufletului: „Să vorbim mai puțin și să iubim mai mult!".
În 1999, pe când ne aflam amândoi în „dulcele târg al Ieșilor", l-am descoperit pe Mircea Adrian Chelaru scriind poezie. Înghiontit „ghinișor", n-a avut încotro și mi-a încredințat spre publicare câteva poeme, cu toate spaimele și „nădușelile" potrivite temerii de a fi ridicol. Am avut incredere în „condeiul" lui, atunci. Iar Timpul a demonstrat că nu m-am înșelat în privința Harului și Mircea Adrian Chelaru a confirmat așteptările. Și tot el, Timpul, ca un «hotar al bărbaților», va da „verdictul" în privința evoluției sale lirice. Eu sunt un profan.
(Prefață la volumul „Pur și simplu")
