Întoarceri în timp: „Figuri mureșene" (II)

Distribuie pe:

Să ne cunoaștem personalitățile și istoria!

Zbuciumul și moartea lui Constantin Romanu-Vivu, acest martir al neamului, reprezintă capitolul cel mai trist și mai întunecat al „Figurilor mureșene". Născut la Pintic, lângă Teaca, anul nașterii nefiind cunoscut, de unii considerat 1821. În 1842 este înscris la Seminarul Teologic din Blaj. Izbucnind conflictul cu episcopul Lemeny, eliminat din școală pentru rebeliune, părăsește Ardealul și devine profesor la un pension din București, ia contact cu revoluționarii munteni - Nicolae Bălcescu și frații Golești. Dar cu ochii și sufletul este mereu spre Ardeal, unde se întoarce, arzând de dorința de a lupta, unde fostul lui profesor Simion Bărnuțiu „ridicase steagul revendicărilor naționale". Aruncat în vâltoarea de la 1848, luptătorul îndârjit „cu sângele lui a înroșit aurora unirii și libertății noastre".

Asupra vieții și idealurilor lui s-a aplecat profesorul universitar Silviu Dragomir, onorându-și intrarea în Academia Română, printr-un discurs de recepție despre Constantin Romanu-Vivu. Cu rol în organizare, la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății este ales, alături de Avram Iancu și Al. Papiu Ilarian, în delegația care urma să se prezinte în fața împăratului, după ce Ungaria a hotărât să anexeze Transilvania. Așteptări și nedumeriri. Iancu pleacă în munți, declarând: „Vorbiți, vorbiți, eu mă duc în munți să fac revoluție!". „Cugetele ardeau, brațele se înarmau (…) Oștile maghiare, care pătrunseseră în munți, fură zdrobite!". Lui Constantin Romanu-Vivu i-a fost încredințată comanda Legiunii a XII-a din regiunea Reghinului, cu 1.500 de oșteni, să înfrunte bandele secuiești „ce se revărsau ca un puhoi pustiitor și ucigaș, peste satele românești" din josul Târgu-Mureșului, prădând și ucigând cu violență. Bandele acestea sunt lovite și înfrânte în bătăliile de la Ațântiș și Cecălaca. „Toate atacurile au fost înecate în sânge, secuii retrăgându-se spre Iernut și Târgu-Mureș. Înconjurați, la Iernut și Cuci, au fost complet distruși.

După această strălucită faptă, prefectul Constantin Romanu-Vivu, adunând românii din jurul Reghinului și din zona Teaca, porni spre Gurghiu, apoi pe Valea Mureșului, dezarmând secuii". Totuși, în fața invaziei maghiare, trupele imperiale n-au putut rezista, fiind silite să se retragă. Constantin Romanu-Vivu se retrage, și el, pe Valea Mureșului, spre Toplița. „Fără pază și fără tovarăși", într-o noapte este prins. „În modul cel mai barbar și mai rușinos, cei prinși sunt duși la Târgu-Mureș și aruncați în închisoare. După un simulacru de judecată, gândul călăilor fiind acela de a-l ucide fără sentință, îi expediază în josul Mureșului, să-i ducă la Debrețin, însă sunt expediați pe șoseaua ce ducea spre Mureș în sus", iar „La pășirea pe hotarul comunei Sângeorgiu, o bandă de bătăuși urlători s-a năpustit asupra prizonierilor dezarmați și, în modul cel mai barbar, i-au omorât."

Iacob Bologa îl numea pe Baronul Vasile Pop „omul cel mai nobil, românul cel mai brav și conducătorul cel mai înțelept" (…) „din glorioasa pleiadă de bărbați străluciți pe care i-a avut Ardealul, dintre cei mai iluștri și respectați". Aruncat pe „culmile cele mai înalte în ierarhia administrativă a imperiului habsburgic", ajungând și președinte al Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român - ASTRA, într-o vreme în care „neamul nostru sângera sub biciul robiei". Vasile Pop, deși nenăscut pe pământ mureșean, ci în satul Berind, la 25 decembrie 1818, în „freamăt de colindă", a petrecut, la Târgu-Mureș și Reghin, „o însemnată parte a vieții sale", iar osemintele lui se odihnesc în cimitirul Bisericii Unite din Reghin. A strălucit „prin lumina frumoasei sale vieți".

După clasele primare urmează Liceul Piariștilor din Cluj, unde a fost botezat Ladislau, și seminarul „Sfânta Barbara" din Viena. S-a întors în Ardeal, chemat de amintiri și de datorie, în 1842 fiind profesor de matematică și geometrie, la Blaj, primul care i-a învățat pe elevii liceului blăjean numai românește!

Ajunge, în curând, în conflict cu bătrânul vlădică, episcopul Lemeny, cel care l-a trimis la Viena, cultivând aceeași politică a zâzaniei și urii, precum Bob. Prieten cu Simion Bărnuțiu, Vasile Ladislau Pop și tinerii răzvrătiți au fost nevoiți să părăsească Blajul. Vine la Târgu-Mureș și se înscrie „cancelist" la „Tabla Regească", luându-și diploma de avocat, în primăvara anului 1848, și se stabilește la Reghin. „Revoluția l-a găsit tocmai când își serba cununia cu Elena Oltean, fiica unui comerciant bogat". Se refugiază la Bistrița, unde aude despre jaful Reghinului de către bandele secuiești. La înapoierea din Bistrița este arestat și întemnițat în închisoarea din Târgu-Mureș, împreună cu sute de români.

După potolirea furtunii, Vasile Ladislau Pop este „numit comisar districtual la Reghin", apoi „transferat consilier la judecătoria din Bistrița". Datorită admirabilelor sale calități și temeinicei lui pregătiri, „este transferat la Sibiu, la Curtea Superioară a Ardealului", în anul 1859 fiind numit „consilier de secțiune în Ministerul de Justiție din Viena." Pas cu pas, ajunge tot mai sus! La Viena, după mărturia biografului lui, dr. Ilie Dăianu, are „un câmp larg de acțiune": „I se dădură însărcinări de a pregăti proiecte de legi pentru organizarea justiției din împărăție". În 1861 „este numit vicepreședinte al Guvernului ardelean din Cluj și președinte al Tribunalului Suprem pentru Transilvania", feciorul popii din Berind ajungând pe cea mai înaltă treaptă socială și politică, culme a onoarei „neamului lui de iobagi". În anul 1863 este onorat cu înaltul titlu de „consilier intim al împăratului", decorat cu „Coroana de Fier" care-i aduc și rangul de baron! Astfel devine „Excelența Sa Baronul Vasile Ladislau Pop", luând parte la Dieta Transilvaniei, „luptându-se pentru drepturile neamului său". Este supranumit „Prometeul Român" și „Atletul apărător al dreptului și dreptății". Se vorbea chiar de „numirea baronului ca ministru de justiție", fapt care nu s-a împlinit, rămânând „în cercurile diriguitoare ale imperiului". În anul 1868 devine președinte al Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român - ASTRA, cel mai înalt post de onoare. Printre realizările sale se înscriu înființarea revistei „Transilvania", organizarea Asociațiunii ASTRA pe baza despărțămintelor, dând un avânt mișcării culturale din Ardeal.

În anul 1875 viața lui se stinge, „obosit de o muncă titanică" cu care „și-a deschis și și-a împodobit drumul", fiind înmormântat în cavoul familiei Oltean, în cimitirul Bisericii Unite din Reghin.

Intelectual în sensul adevărat și larg al cuvântului, desăvârșit român și profesor luminat, Virgil Onițiu

s-a născut la Reghin, la 6 februarie, în anul 1864. Cu studii strălucite la Sibiu, Seghedin, Budapesta și Viena, a fost numit profesor la Gimnaziul Român din Brașov, „pe atunci una din cele mai respectate școli", „corpul profesoral fiind recrutat din elita profesorimii române", Gimnaziul, mai apoi Liceul „Andrei Șaguna" avându-i elevi pe Octavian Goga, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Nicolae Colan, Andrei Oțetea, Ioan Lupaș, Mihai Popovici.

În 1894 Virgil Onițiu este numit director, „funcție în care rămâne până la sfârșitul vieții". Apărut în viața publică a Ardealului, Virgil Onițiu a fost unul dintre organizatorii culturii românești „înfruntând valul maghiarizator pe care Budapesta îl propaga cu mai multă violență și ostilitate ca oricând", într-o „psihoză de neliniște și frământări", sub zguduirea procesului Memorandumului. Și-a pus puterea în slujba ASTREI și a „Societății pentru Fond de Teatru". Scriitor de bună factură, Virgil Onițiu a scris schițe și nuvele, a atras atenția lui Titu Maiorescu, cel care l-a așezat alături de Coșbuc, iar Ilarie Chendi considera că noi „putem să ne mândrim cu nuvelele lui". Prin tot ce a făcut, a ridicat prestigiul Gimnaziului din Brașov. Scrie pentru ziarul „Românul", sub pseudonimul V. Gilu, un ciclu de articole, activitate „de popularizare a științei trecutului nostru cultural și literar", „întocmind o carte asupra literaturii noastre celei mai vechi și a începutului limbii noastre literare", publicată, în 1911, sub titlul: „Din cele trecute vremi". O activitate caracterizată de Alexandru Lapedatu: „Nimeni ca dânsul n-a știut să dezgroape, din negura trecutului, frământările și măririle slovei românești. Înviau în graiul său maestru toți cărturarii și cântăreții trecutului nostru, înălțând inimile". Este președintele Societății pentru Fond de Teatru, stăruind pentru apariția „Revistei teatrale", la 1 ianuarie 1913, sub conducerea lui Horia Petra-Petrescu, Virgil Onițiu scriind și publicând piesa „În sat la Tânguiești". Înțeleptul altruist, intelectual de înaltă ținută, profesorul se stinge din viață la 8/21 octombrie 1915. „Țărâna mormântului a acoperit una din cele mai superbe minți ale Ardealului", despre care Andrei Bârseanu scria: „Nu piere bărbatul ce-n lume adună/De fapte mărețe o mândră cunună./Acel ce-n virtute trăit-a încins/Viază, de-a pururi, de moarte ne-nvins!".

„Cu falnică mândrie și impunătoare personalitate, în cadrul „Figurilor mureșene" se înscrie și Nicolae Petra Petrescu - Moșul - în fruntea intelectualității ardelene, ca „luminat îndrumător al vieții economice și culturale", de pe „cuprinsul Transilvaniei dinainte de război", numele lui fiind frecvent întâlnit în „Foaia scolastică", în „Economul", din Blaj, în „Telegraful Român", în „Observatorul", din Sibiu, în „Gazeta Transilvaniei", din Brașov, în „Familia", din Oradea, în „Amicul familiei", din Gherla, în „Revista ilustrată", din Bistrița, în „Amicul Tinerimii", din București.

S-a născut pe Valea Gurghiului, la Ibănești, pe una din vâlcele, numită „Petroasa", într-o „casă țărănească de pe o gură de plai", la 7 noiembrie 1848, tatăl lui ocupându-se cu plutăritul, având 10 copii, dorindu-l pe Nicolae om învățat și preot în sat. Pe Nicolae, minte ageră, îl duce la Gimnaziul din Reghin, iar după doi ani la acea școală germană din Bistrița, să învețe nemțeasca. După trei ani pleacă la Mica Romă - Blajul, câștigând bunăvoința lui I. M. Moldovan, membru al Academiei Române, mai târziu președinte al ASTREI. Ajunge, prin muncă asiduă, un fel de secretar al acestuia.

După absolvirea școlilor din Blaj, fiind clasificat între cei mai buni, pleacă la Sibiu, dorind să se înscrie la teologie. Însă mitropolitul Șaguna, văzându-i certificatul „prea eminent", îl sfătuiește să „îmbrățișeze alte studii", deoarece ar fi păcat și o „mare pierdere pentru neam", „dacă s-ar îngropa, ca preot, în vreo parohie ascunsă." Neprimit în seminar, totuși rămâne la Sibiu, ținând lecții și meditații, urmând cursurile teologice și Academia de Drept din Sibiul acelor vremuri. Văzându-i zelul, „marele Șaguna dispune să fie primit în seminar, unde avea întreținerea gratuită". Răsărit din popor, îi știa bucuriile și necazul: cânta în strană prin bisericile satelor, „citea cazaniile", tălmăcea cuvintele Sfintei Evanghelii, ținea conferințe, era „iubit, apreciat, ascultat și stimat".

Colaborează cu Visarion Roman la redactarea calendarului „Amicul poporului", care-i înlesnește intrarea la primul Institut Românesc de Credit și Economii - Albina (Visarion Roman - director, Nicolae Petra Petrescu - contabil). Se înființează o filială a Albinei la Brașov, al cărei director devine Nicolae Petra Petrescu. Întemeiază și conduce Căminul Ucenicilor Români, „își ajută neamul și sfera literaturii", scrie și un „Studiu de economie națională", prima lucrare de acest fel la noi în domeniu. Publică sceneta dramatică „În munte", în care-și arată „originea sa de muntean", „cunoaște frumusețea suavă a operelor scrise de regretatul profesor de muzică de la școlile din Brașov, Ciprian Porumbescu, și scrie „un admirabil studiu asupra lui". Scrie „Satul cu comorile și poveștile", carte plină de învățături, precum și „Compas - românesc", operă vastă despre viața bancară. Fiind cel mai vechi funcționar al băncii „Albina", i se încredințează să scrie „Monografia Institutului Albina".

Cu capul albit de vreme și trudă, ca și barba albă, „cu inima întinerită, sub farmecul visului strămoșesc împlinit, Nicolae Petra Petrescu - Moșul aleargă să lucreze la resortul prezidenției Consiliului Dirigent, pentru întărirea Patriei pe veci unită", încununându-și opera „cu strălucitoare mângâiere".

Moare la Sibiu, în anul 1923, „fiind așezat lângă mormintele eroilor căzuți în anul 1916, în Primul Război Mondial. Erou era și el. A trăit, a suferit și a muncit pentru Neam, ca un erou".

Sursa: „Figuri mureșene", de Dr. Eugen Nicoară și Vasile Netea, Editura Revistei „Progres și Cultură", 1933, carte retipărită, în 100 de exemplare, în anul 2013, după originalul existent la Biblioteca Județeană Mureș, cu sprijinul Asociației Culturale „Constantin Romanu-Vivu", din Târgu-Mureș, președinte Constantin Valentin Bretfelean, și al Asociației Culturale „Sfântu Gheorghe" din Sângeorgiu de Mureș, președinte Ilarie Gh. Opriș.

Lasă un comentariu