Greșelile trecutului, devalizarea… avutului!
Am intrat, așadar, în anul 2015. Întrebarea pe care și-o pun mulți români este: oare cei care ne conduc (avem și un nou președinte) au învățat „ceva" din greșelile trecutului? Întrebare firească, câtă vreme, nu puțini sunt analiștii-comentatori, potrivit cărora „Retrocedările"- așa cum s-au făcut - „au constituit cea mai mare afacere de corupție din istoria României de la fanarioți încoace!" Ele vizând nu doar o anumită zonă geografică, ci aproape întreaga țară, afacere ticăloasă, în timpul căreia au fost până și „inventați" oameni și… proprietari morți! Autorii morali ai acestui jaf au fost, în multe cazuri, politicieni (gen Viorel Hrebenciuc) aflați, în anul de grație 2015, în al cincilea, poate chiar în al șaselea mandat.
Or, și ca urmare a retrocedărilor frauduloase, în perioada 1990-2014, în România s-a înregistrat o stratificare socială incredibilă! La un pol, o minoritate putred de bogată, iar la celălalt, majoritatea populației sărăcită. Dacă în Europa Occidentală și America de Nord prosperitatea a fost asigurată de clasa de mijloc, motorul oricărei votat!), Guvernul Ponta (acum un Guvern USD, la care s-a „aciuat", un timp, și UDMR!) a ținut să ne facă, public, o evaluare a averii statului român. Și, iată, din ce a fost, ce a mai rămas. Ar fi fost vorba - la finalul lunii septembrie 2012 - de active în valoare de 806 miliarde de lei (echivalentul a circa 185 de miliarde de euro), din care vreo 600 sunt active nefinanciare (terenuri, clădiri, stocuri de materii prime și materiale ale instituțiilor publice și locale), iar puțin peste 200 de miliarde de lei sunt active financiare (disponibilități, creanțe și companii de stat sau private).
E mult, e puțin? Or, dacă asta era „averea", la finele lunii septembrie 2012, cât o fi mai rămas, acum, la început de an 2015, din ea? Poate, vom afla, la un moment dat! Și o vom face publică!
Problema e alta. S-a spus, nu o dată, că „statul e cel mai prost administrator". Formulă apreciată de unii economiști de marcă drept o mască a devalizării, paravanul pentru transferarea către privați (mai ales, companii și firme străine!) a activelor de stat performante. În realitate, în ultimii 25 de ani, România - prin politicienii săi - a urmat politicile de „adaptare" a economiei sale la piața europeană, soldate cu renunțarea masivă la producția industrială proprie și abandonarea oricărui efort de planificare strategică a dezvoltării sale prin utilizarea resurselor proprii în economia națională. Cu excepția ultimilor 2-3 ani, am reușit și teribila „performanță" de a ignora importanța uriașă a agriculturii.
…Asta, pe de-o parte. Căci, pe de altă parte, acest mod păgubos de „adaptare" a economiei la piața europeană a mers mână în mână cu incompetența managerială. Cineva spunea: „Mi-e imposibil să cred că un ministru dovedit o catastrofă în mai toate împrejurările guvernării poate realiza un lucru eficient pentru țară". Și, din păcate, are dreptate, deoarece este imposibil de conceput să fie prost școlit, incompetent, șmecher, trombonist, dar să ni se dezvăluie ca un eminent ministru, politician.
Culmea e că unii și-au și recunoscut… incompetența. Ne vine în minte fostul ministru de Finanțe, Ialomițianu, care spunea odată că „e o plăcere să mai treacă pe la Banca Națională, mai învață câte ceva de la guvernator". Ceea ce nu e rău, dar dacă o făcea la vreme, nu era mai profitabil pentru țară? Or, cum se poate - ca să dăm un alt exemplu - ca un ministru (fost și el) să se aventureze în observații privind limba română sau în dezvoltarea de proiecte europene, când exprimarea sa trădează lipsuri ce țin de gimnaziu. Sau cum se poate ca un ministru actual (din Guvernul Ponta 3) să vorbească, la o vizită în județul Timiș, de … „județul Timișoara", greșeală pe care nu o face nici un elev de clasa a IV-a!
Pai, iată, că s-a putut și se poate! Între timp, ministrul respectiv a „zburat", dar…porumbelul scos pe gură a rămas!
Din păcate, asemenea oameni ne-au „condus" (o fac și acum!) în decursul anilor, au decis asupra avuției naționale - pe care au înstrăinat-o, devalizat-o, continuă și acum, iar „rezultatele" sunt cele cunoscute: nu mai putem ține deschise unele spitale, nu avem autostrăzi, avem datorie publică aproape egală cu PIB-ul, avem cele mai mici salarii și pensii din Uniunea Europeană. Dar aceeași nepricepere a făcut ca absorbția fondurilor europene puse la dispoziția României să rămână descurajantă, să-l facă pe Jeffrey Franks, fostul șef al misiunii FMI în România, să declare, la un moment dat: „Trebuie să punem banii europeni la lucru, ca una dintre sursele de creștere cele mai puternice". Cu atât mai mult cu cât, numai pe parcursul anului 2012-2013, Guvernul (de fapt, noi, românii) trebuia să plătim FMI 6,3 miliarde de euro reprezentând tranșele din vechiul acord. Numai că, pentru „a pune banii europeni la lucru", ne lipsește încă competența necesară. Încă cu 500 de ani în urmă, Machiavelli scria celebra sa lucrare „Principele", manualul tehnicilor de putere ce este și astăzi la fel de actual. El demonstra că acțiunea morală se desparte de politică, că viciul și virtutea nu sunt concepte utilizabile în politică. Din păcate, politica la noi s-a ocupat (se ocupă, încă!) aproape exclusiv de interesele proprii ale baronilor puterii, deveniți, fără teamă, baronii hoției. Iar acest sistem al celor îmbogățiți peste orice măsură s-a instalat și decide soarta a milioane de români care mai cred în libertate și democrație.
Drept care, să nu uităm că aceștia (reprezentanții lor) ne vor cere și în viitor voturile. Să deschidem, deci, bine ochii înainte de a vota, deoarece toți cei care ne-au mințit cu nerușinare în ultimii ani, o vor face și in viitor. Și vorba vine, nici PSD, nici PC sau UNPR nu ne inspiră mai mare încredere!
P.S. Din așteptările românului „de rând", în anul 2015: „Prăbușirea hoților!"
…Acesta a fost răspunsul mai multor oameni de pe stradă, la întrebarea: „Ce așteaptă de la actuala guvernare?". Ei s-au referit la clasa politică, la filosofia ultimilor ani, când aceasta (hoția, adică) s-a impus ca normă categorică de funcționare. Cicero exprima idealul său în formula „Concordia ordinum", acordul între cei care poartă răspunderea. Cu condiția să nu fie acordul pentru furat! Cum a fost și continuă să fie, încă, și în prezent!
