Aristotel a fost cel care a stabilit denumirea de filosofie primă pentru metafizică, dar Toma D`Aquino a fost cel care l-a încreştinat pe Aristotel şi a introdus denumirea de metafizică creştină. Sfântul Toma D`Aquino este doctor în filosofie şi teologie, dar este şi Doctor al Bisericii, aşa că nu pot fi separate meditaţiile lui intelectuale de latura lui religioasă: ,,Dacă vrem să căutăm, aşadar, în personalitatea complexă a Sfântului Toma un Doctor al adevărului filosofic, numai în interiorul teologulul putem spera să îl descoperim" (Etienne Gilson, Tomismul, Editura Huminitas, Bucureşti, 2002, p. 16).
În modestia care l-a caracterizat în timpul vieţii pământeşti, el nu a visat vreodată că va fi considerat întemeietorul metafizicii creştine. În Summa teologica, opera sa fundamentală, metafizica actului de a fi este ideea centrală şi se referă la: 1) fiinţa fiinţelor, manifestată in se, adică în act; 2) fiinţa ca perfecţiune, care este infinită; 3) fiinţa-unu; 4) fiinţă-adevăr; 5) fiinţă-bine; 6) fiinţa-frumos, ca perfecţiunea a transcendentalilor; 7) multiplicitatea şi caracterului finit al fiinţelor; 8) fiinţa finită perfecţionată prin accidenţii săi; 9) relaţia dintre Dunmnezeu şi fiinţele finite (Toma D`Aquino, Summa teologica I).
Fiinţa fiinţelor ,,se descoperă precum aceea ce se referă la judecată, ea se manifestă ca un in se şi un a-fi-una-cu-sine-însuşi" (Wilhelm Dancă, Curs metafizică, Institutul Teologic Romano-Catolic, Bucureşti). Această fiinţă a fiinţelor este însuşi Dumnezeu, care este perfect şi nelimitat, iar atunci se vorbeşte despre fiinţa perfectă şi infinită.
Fiinţa-unu se referă la principiul non-contradicţiei, fiinţa-adevăr abordează principiul cauzalităţii, iar fiinţa-bine explică principiul finalităţii.
Perfecţiunea nu există în lumea omenească. Denumirea de transcendentalii (transcendentalia) se referă la tributele cu care sunt înzestrate cele existente, iar atunci universul existent apare fără valoare în raport cu perfecţiunea divină. Sfântul Toma D`Aquino arată că aceste trancendentalii se referă la frumosul ,,ce place vederii" (Summa teologica I, 5). Perfecţiunea perfecţiunilor şi actul pur este doar Dumnezeu, în concepţia tomistă. Este vorba aici despre doctrina analogiei fiinţei, care arată că, la nivel ontologic, există ,,diferenţă de a fi între Dumnezeu şi fiinţele finite şi între substanţă şi accidenţii săi" (Wilhelm Dancă, loc. cit.). Omul caută prin metafizică dimensiunea aflată dincolo de lumea finită, adică o frumuseţe divină şi nepământeană. Se poate vorbi, în acest sens, de fiinţare-frumoasă, prin care omul se îndreaptă spre divin: el părăseşte concepţia naturalistă a fiinţei şi îmbrăţişează ,,concepţia personalistă,… autentic religioasă, înrucât aceasta concepe pe cel care este ca persoană în sensul cel mai înalt al cuvântului", adică Dumnezeu.
Drd. ŞTEFAN GROSU
Dumnezeu în concepţia tomistă
Studiul filosofic este întregit de metafizică, supranumită ştiinţa sacră. Metafizica este numită de Aristotel filosofie primă (de fapt, numele a fost dat de Andronicus din Rhodos cărţilor lui Aristotel aranjate după acelea dedicate filosofiei naturale). De-a lungul timpului, însă, metafizica a căpătat o semnificaţie emoţionantă şi polivalentă referitoare la ,,tot ceea ce este" (Wilhelm Dancă, Curs metafizică, Institutul Teologic Romano-Catolic, Bucureşti), precum şi ceeea ce face ,,posibil în mod real ceea ce este" (ibidem). Aşadar, discursul metafizic nu se referă la experienţa sensibilă şi palpabilă, ci este vorba aici despre aşa numitele locuri ale mirării: ,,absolutul imperativ (Socrate şi Kant), frumuseţea (Platon), capacitatea noastră de a cunoaşte adevărul (Aristotel), angoasa existenţială (Kierkegard)" şi, nu în ultimul rând, metafizica creştină tomistă.
Metafizică creştină devine importantă în dimensiunea umană deoarece se referă la realităţile aflate dincolo de experienţele posibile. Este vorba aici de misterul relevat, ce descrie o metafizică trăită de creştini. Pentru a crede, este nevoie de dimensiunea metafizică a existenţei. În civilizaţia modernă şi postmodernă, dimensiunea metafizică a existenţei este adeseori uitată. Dar omul, limitat şi plămădit din lut de Dumnezeu infinit, are nevoie să treacă dincolo de existenţa palpabilă. El se apropie de nivelul pur metafizic, unde vede că actul de a fi ,,este perfecţiunea-perfecţiunilor, deoarece actualizează existenţa".
Actul pur este, în accepţie tomistă, Dumnezeu. Dimensiunea divină nu poate fi definită, pentru că, arată Toma D`Aquino, este ,,perfecţinea-perfecţiunilor, infinit, mod de a fi infinit care este o perfecţiune pozitivă".
Sfântul Toma D`Aquino arată prin trei argumente că Dumnezeu există. Primul este cel evocat de Ioan Damaschinul, în De Fide orthodoxa: ,,Cunoştinţa lui Dumnezeu există sădită firesc în noi toţi" (Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 17). Al doilea argument arată că nu se poate concepe nimic mai mare decât Dumnezeu, iar atunci existenţa lui Dumnezeu devine recunoscută prin virtutea numelui Său (Toma D`Aquino, Summa teologica I,2). Al treilea argument se referă la necesitatea de găsi adevărul însuşi, iar acest Dumnezeu este întruchiparea adevărului absolut: ,,Dumnezeu este adevărul însuşi, după Sfântul Ioan (XIV, 6): Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; este aşadar, cunoscut prin Sine că adevărul există" (ibidem).
Filosofia tomistă şi implicit metafizica tomistă nu pot fi rupte de Dumnezeu deoarece ,,ştiinţa pe care Dumnezeu o are despre El însuşi şi glorificată prin asumpţia Sa teologică, merită în cel mai înalt grad interesul Doctorului creştin" (Etienne Giloson, Tomismul, Editura Humnitas, Bucureşti, 2002, p. 27).
Dr. ADRIANA MACSUT
