În secolul al XVIII-lea, cu înlesnirile obţinute prin cel dintâi compromis dualist maghiaro-habsburgic (1711), maghiarizarea încă se intensifică. Un istoric secui, Mihaly Cserey, avertiza şi reamintea conaţionalilor săi „secui", în cartea sa: „Nenorocirea Transilvaniei totdeauna din Ţara Ungurească şi de la unguri s-a tras. Aşa am pierdut şi ţara şi libertatea..." (Raoul Şorban, op. cit, p. 5). Şi încă: „Fereşte-te Transilvanie că nu de puţine ori păsatul unguresc ţi-a fript buzele". Notăm că „secuii", în simbioză cu valahii din zonă vedeau în Ardeal patria lor ancestrală. Cartea stă la Biblioteca Academiei Române, netradusă. Iar liderii autentici „secui" în relaţia lor reciproc benefică numai cu masa valahilor majoritari autohtoni din zona „colonizării" lor puteau spera la un viitor mai bun. Dar n-au înţeles sau supravegherea lor de către extremismul maghiar va fi fost prea abilă ori prea puternică.
Studiul fundamental, deja citat, al savantului I.I.Russu, Românii şi secuii, oferă, pentru Evul Mediu şi în continuare, un model de cercetare şi de rezolvare a „problemei". Autorul argumentează - şi indică direcţii şi metode de aprofundare - preponderenţa autohtonilor valahi în „secuime", din secolul XIII şi, în pofida maghiarizării, în continuare, până la consemnările, corecte, din etapa interbelică (vezi mai sus). El atrage atenţia asupra falsului prin omisiune, defavorabil elementului românesc, din multe statistici şi conscripţii ale autorităţii de Stat maghiare şi din cele confesionale, inclusiv din cele imperiale, ca şi din bogata bibliografie maghiară în domeniu. Iar cercetătoarea Ioana Cristache Panait, într-un capitol final, aduce în plus argumente esenţiale. I.I.Russu, învinuieşte totodată autorităţile Statului român de după 1918 pentru marele dezinteres asupra Ardealului din acest punct de vedere.
Pe de altă parte, „uitarea" din partea liderilor „secui", dublată de cointeresare şi presiune, de puternica politică de maghiarizare nu numai a majorităţii româneşti din zonă, au făcut ca în Revoluţia română din 1848-1849 din Ardeal regimentele secuieşti să devină forţa de şoc a contrarevoluţiei maghiare. De asemenea, în aprilie 1919, când Armata maghiară a regimului comunist se pregătea să pornească ofensiva contra Armatei române, cele mai bune forţe combatante aparţineau diviziei de secui, fanatizată de idealul „Ungariei mari".
(va urma)
