Poporul român este, tot mai intens, ţinta celor mai aberante psihoze păgâne proferate în spaţiul public: „Plevuşca" PAVEL CORUŢ (XV)
Acest documentar este o replică la trei din cărţile lui Pavel Coruţ: „Mântuirea de după marea rătăcire" (I), „Secretele vârstelor de aur"(II), „Arta succesului la români" (III)!
Contra sfintelor icoane. P.C. nu poate să realizeze că cinstea şi veneraţia dată de creştini icoanelor nu este unul şi acelaşi lucru cu adoraţia către Dumnezeu (cum de altfel nici chipurile reprezentate nu sunt considerate idolatrizant ca „dumnezei", în icoane sfinţite şi purtătoare de har), dar se rezumă să „vadă" în icoană doar o „scândură pictată" (I, pg.32), confecţionată de alţi oameni (I, pg.26), a cărei adorare (?), prin rugăciuni şi metanii „absolut inutile" (I, pg.443), „contravine flagrant uneia dintre cele 10 porunci" (I, pg.440)! Pentru el, care respinge faptul că harul lui Dumnezeu este lucrător peste tot, indiferent de numărul sfinţilor reprezentanţi pe icoane (I, pg.32), „nu se poate ca sufletul unui sfânt să se împrăştie în sute de milioane de icoane şi să mai şi producă efecte pozitive" (II, pg.599)! Lucrarea harului lui Dumnezeu se face aşadar nu numai prin icoane, ci şi prin moaştele sfinţilor („oasele unor sălbatici") sau prin cruce („alte obiecte" - I, pg.32). Evlavia specială a românilor faţă de sfânta cruce, a cărei reprezentare a fost exclusă „la comandă" de pe Salvări, este redată atât de sugestiv de poetul nostru drag George Coşbuc în poezia „Drapelul": „Sfânta cruce scrisă fie / Pe-al Românilor drapel; / De la ea s-avem tărie / Când ne batem pentru el. / Iar sub cruce-al ţării nume / Ca scăpată de ocări, / Dumnezeu s-o facă-n lume / Cea mai tare dintre ţări"!
Contra sfintelor mănăstiri. P.C. nu înţelege dragostea marilor domnitori români şi a românilor faţă de aceste aşezăminte sfinte, adevăratele „redute" în calea asaltului cohortelor de eretici şi păgâni, dar îşi „permite" să denatureze esenţa realităţii şi să considere că „au fost şi au rămas cuiburi de chefuri, lenevie, perversiuni sexuale şi păcălire a oiţelor proaste" (I, pg.389)! Este o hulă!
Contra zilei de odihnă (Duminica). P.C. nu înţelege că Duminica în Noul Testament este ziua Domnului - o zi de odihnă pentru creştini, în amintirea zilei de Paşti, când Mântuitorul Hristos a înviat din morţi, după ce S-a adus ca jertfă Tatălui, pentru ispăşirea păcatelor omenirii şi răscumpărarea sufletelor noastre din robia păcatului şi a diavolului. De aceea, el trage „concluzia" aiuritoare că „o anumită zi din 7 este sfântă a fost impusă de preoţi, nu de dragul odihnei oamenilor, ci pentru a-i aduna la temple şi a-i jumuli de dări"(I; pg. 375)! Este o hulă!
