Şi noi avem „neprietenii" noştri

Distribuie pe:

Nu ştim câţi duşmani are Franţa şi cât de tare se simte ea ameninţată, dar cu prilejul evenimentelor de săptămâna trecută, şi îndeosebi după cel de al doilea atentat, l-am văzut pe preşedintele Francois Hollande foarte speriat, spunând cuvinte care m-au uimit de-a dreptul. „Franţa este atacată, ăştia ne vor teritoriul!" Nu ne dăm seama dacă s-a referit la cele 6 milioane de magrebieni (denumire dată celor din Maroc, Tunisia, Algeria etc.), la vreun stat sau organizaţie teroristă, dar în privinţa râvnirii teritoriului, noi, românii, stăm de când ne ştim cu „Sabia lui Damocles" deasupra capului. Şi iată că nici azi nu scăpăm de această ameninţare care s-a înteţit mai mult dinăuntru decât dinafară, din moment ce s-a ajuns să ni se ceară pământ din pământul nostru pentru cine ştie ce ţinuturi. Ameninţări au existat şi există, iar cel mai îngrijorător este faptul că, ignorându-le şi făcând pe indolenţii sau pe „gură-cască" de fiecare dată, cele din interior s-au intensificat, s-au radicalizat, încât numai o nouă strategie de regândire a asigurării securităţii şi integralităţii statului, a apărării interesului naţional, separat şi la un loc cu celelalte ţări europene, ar putea să ne salveze de penibila situaţie pe care noi înşine ne-am creat-o. Ştiindu-ne cu dreptatea în mână, nu ne-am angrenat în acţiuni de contracarare. Ca urmare, am eşuat atât la propagandă, cât şi la combaterea ei. Aşa s-a ajuns la aberaţii năstruşnice care au început să prindă viaţă. În adversitatea lor, extremiştii maghiari sunt atât de îndoctrinaţi, încât nu ţin cont nici de ceea ce susţin proprii lor istorici. Cu un an în urmă am aflat de la un preot reformat din judeţ că ungurii au venit în Europa, nu la 896 era noastră, cum spune şi istoriografia oficială maghiară, ci cu 1.500 de ani înainte, şi în acest sens el dispune de documente certe. De asemenea, tot în privinţa întâietăţii, chiar acum două zile, o educatoare maghiară, tot din judeţ, afirma că, undeva, cândva, dar sigur pe teritoriul Transilvaniei, nişte arheologi maghiari au găsit monede ungureşti la o adâncime de 200 m sub pământ. Cum au ajuns acele monede acolo şi să sape ei atât de adânc nimeni nu ştie. Vă daţi seama câte zeci de milenii au trebuit să treacă ca planeta Pământ să pună pe ea încă 200 m de sol şi subsol ca să poată ascunde la o astfel de adâncime moneda ungurească? Evident, aberaţii stridente, dar care la minţile tulburate prind şi îndeamnă la acţiune.

Luând lucrurile în serios, ştiinţific şi cronologic se ştie foarte bine că istoria adevărată este alături de noi. Că noi, românii, prin strămoşii daci şi traci, suntem poporul cel mai vechi din sud-estul şi centrul Europei, şi conform principiului moştenirii strămoşeşti ar trebui să deţinem un teritoriu naţional de mai bine de un milion de kmp. Nu-i avem pentru că de-a lungul vremii am fost călcaţi de zeci de seminţii. Unele au venit şi au plecat, altele au dispărut din istorie, dar sunt câteva cărora le-au priit meleagurile noastre şi şi-au făcut vatră pe propria noastră vatră. Îi avem aici în vedere pe slavii de vest( slovenii şi slovacii), slavii de sud- vest (sârbii, croaţii, bosniacii), slavii de sud (bulgarii de azi), slavii de est şi nord-est (ruşii şi ucrainenii), sec V-VIII, şi bineînţeles ungurii, la 896 (sec. IX) în vest. Aşa am devenit noi o insulă latină într-un ocean de slavi, cu deschidere spre unguri. Uşor prin istorie nu ne-a fost, dar nici lor, pentru că nici ei n-au scăpat de subjugări şi de cotropiri ( vezi cele trei imperii care au dominat Europa), dar aceasta este o altă poveste. După aceste realocări de bază, care au durat sute de ani, nouă, românilor ne-a rămas ca spaţiu statal, uşor de revendicat, circa 300.000 kmp (Valahia - 76.583 kmp; Moldova - 38.058 kmp; Basarabia - 44.422 kmp; Bucovina - 10.442 kmp; Dobrogea - 23.262 kmp; şi, nu în ultimul rând, Transilvania şi Banatul cu 101.000 kmp ). Totalul rotunjit duce către 300.000 kmp. Numai că, după cum bine ştim, românii, cel mai compact popor din Europa, din punct de vedere lingvistic, n-au mai avut parte de această integralitate decât timp de 22 de ani, între 1918-1940, cât a fiinţat România Mare. Înainte de acest moment provinciile enumerate au fost când la unii, când la alţii. Deşi teritorial am fost divizaţi, ne-a rămas unitatea spirituală, ceea ce ne-a ajutat în vreme să rezistăm, „să nu ne turcim, nici să ne nemţim, să ne ungurim sau să ne ruşim".

Unitatea noastră etnică şi lingvistică a fost determinantă la judecata dreaptă a istoriei care în cele din urmă a venit. Momentul a fost Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, în urma Primului Război Mondial, când s-a dat startul constituirii statelor naţionale prin dezmembrarea celor trei imperii (austro-ungar, otoman şi rus) şi când, în urma aplicării principiului naţionalităţilor, marile state ale lumii au înţeles că românilor li se cuvine cea mai mare reparaţie. Iată ce a spus cu acest prilej preşedintele Statelor Unite ale Americii, W. Wilson, în declaraţia sa din 20 noiembrie 1918: „Îmi place ideea de unificare naţională a românilor care locuiesc în diferite ţări şi guvernul SUA nu va rata momentul potrivit să influenţeze acest lucru, pentru ca poporul român să primească toate drepturile naţionale şi teritoriale care i se cuvin, iar aceste drepturi vor fi asigurate împotriva atacurilor străine ( Vezi Rezultatele războiului imperialist, vol IV, Trianon, Moscova 1926, p X). În momentul în care Ungaria a contestat revenirea Transilvaniei şi a Banatului la România ne - a sărit în ajutor şi preşedintele Franţei, A Millerand, care era şi preşedintele Conferinţei de Pace de la Paris, replicând în scris: „Chiar dacă o stare de fapt durează o mie de ani, ea nu trebuie să continue atâta timp cât este considerată opusul dreptăţii. Graniţele Ungariei au fost stabilite în urma studiului etnografic minuţios a condiţiilor din Europa centrală şi a aspiraţiilor naţionale" (Vezi acelaşi document).

În consecinţă, românii n-au primit absolut nimic în plus sau de la alţii cu prilejul Tratatului de la Trianon. Din contră, dacă se accepta graniţa pe Tisa, aşa cum era firesc, Ungaria ar fi ajuns, teritorial, la jumătate.

Într-adevăr, România a câştigat cel mai mult prin recuperarea provinciilor aflate sub stăpânirea altora, pentru că a avut de unde. La cei 137.903 kmp cât avea Vechiul Regat i s-a mai adăugat 157.046 kmp, ceea ce a făcut ca în anul 1919 şi în urma procesului de reîntregire România Mare să dispună de un teritoriu de 295.049 kmp şi de o populaţie dublă, de 17.393.149 locuitori. Iar faptul că şi în acest nou teritoriu românii au avut o medie de etnicitate de peste 80 la sută, mai mult ca toate celelalte state constituite, dovedeşte realismul acestor decizii istorice.

În ciuda acestei evidenţe clare, din păcate n-ai cu cine vorbi. Marea moştenire etnică şi teritorială apasă cu greu pe umerii noştri ca naţiune, obligaţi să fim cu ochii în patru pentru a o apăra. Spre graniţele noastre se uită cu râvnă nu numai ungurii, ci şi ruşii, ucrainenii, sârbii şi bulgarii, iar în această privinţă, cei din exterior lucrează mână în mână cu cei activaţi din interior. Lucrul acesta se vede cel mai bine în cazul maghiarilor. În consecinţă, nu ştim dacă magrebienii vor avea ceva interes major la noi în ţară. De aceea, ar fi de dorit ca „supuşii" domnului George Maior să-şi îndrepte atenţia mai mult asupra „celor ce Ardealul îl vor pustiu", dar şi asupra altora care îşi fac veacul nestingheriţi prin ţară. Sperăm că noua filozofie de siguranţă naţională care va fi adoptată de către ţările UE în urma evenimentelor de la Paris să cuprindă prevederi mai clare de sancţionare mai severă a celor care acţionează în mod evident şi deliberat împotriva statelor ai căror cetăţeni ei sunt. Un minim de respect se cere impus.

Suntem râvniţi din toate părţile şi de acest lucru trebuie să fim conştienţi şi să acţionăm ca atare. De aceea avem nevoie atât de servicii secrete puternice, cât şi de o armată pe măsură. Deocamdată să salutăm iniţiativa noului preşedinte de a întări armata, în speranţa că se vor reînfiinţa unităţile militare dezafectate în zonele cele mai sensibile ale ţării. La ora actuală suntem prea vulnerabili!

Lasă un comentariu