Pentru a scrie şi a vorbi despre Mihai Eminescu, cu acele cuvinte strecurate prin ploi de aur, travestite în cântec din adâncuri venind cu irizări de lumini şi rouă, când luceferii de ianuarie ard sub „chiciuri de mărgean" pe „umerii gândului" aşezăm, pentru început, cuvinte alese, aduse la sărbătoarea Domnului Limbii Române.
„(...) cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. (Mircea Eliade).
„Eminescu n-a ştiut, şi nu avea cum să ştie, în ce măsura va deveni coextensiv cu conştiinţa de sine, în sfera marii culturi (...) A fugit de lume ca un anahoret, a refuzat slăviri şi onoruri, dar rangul acesta (n.n. - de poet naţional) poate l-ar fi acceptat, pentru că nu i-a fost acordat de nicio instituţie, ci de însuşi sufletul neamului său". (Petru Creţia).
„Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri.
„Fiind foarte român, Eminescu e universal!" (Tudor Arghezi).
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare." (I.L. Caragiale).
Gânduri aurite, din partea unor mari scriitori despre Înaltul Domn al Limbii şi Poeziei noastre româneşti, care, de fiecare dată, înalt trece cu luminosul lui chip de Hyperion, aducând incontestabila dovadă că, sub puterea strălucirii Luceafărului, spaţiul şi timpul în osmoză cosmogonică, atunci când „Vreme trece, vreme vine..." , iau chipul visătorului, murmurând: „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii".
Numai Domnul Poeziei Româneşti, „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri...", mânat de obsesia infinitului, călător peste nemărginirea timpului, ca distanţă ontologică, sub aripa locuită de geniu putea aşeza gândurile: „Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor, /Din valul ce ne bântuie,/ Înalţă-ne, ne mântuie..."
Numai Înaltul Domn al Poeziei Româneşti, bântuit de cuvântul înstăpânit de binecuvântare, însoţit de clopotele arămii ale înaltului, ridica în templul memoriei unui neam efigia trecerii astrale, cinstindu-şi rădăcinile prin cuvintele „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar".
Numai Poetul-Nepereche, cel care „şi-a muiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr", pornit pe a lumii boltă, fiind cea mai înaltă expresie a neamului românesc, a trecut pe acolo pe unde „Vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte...", spre a deveni înger de pază şi credinţă în preajma Marelui Creator - Demiurgul.
Numai Domnul Poeziei Româneşti, efigie de bronz prin regatul umbrelor, trece prin teritoriul suferinţei în care se învaţă hemografia poetică - adică, scrierea cu sine -, murmurând legenda propriei întrupări în destinul lui unic.
Numai Înaltul Domn al Poeziei, dorindu-şi liniştea serii, ştia prea bine că drumul spre eternitate din „axis mundi", atunci când „Lumina stelei ce-a apus/ Ne urmăreşte încă", poate fi dor refuzat împlinirii, culminând cu implorarea dintr-un decembrie 1883: „...pe mine/Mie redă-mă".
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată"…
Un vers nemuritor dintr-o poezie nemuritoare.
Un strigăt abisal de mântuire, cel mai vital vers demn de cel mai vechi poem al lumii - „Ghilgameş".
Versul unui învingător, nu doar în împărăţia literaturii române, ci şi în cea universală.
Un vers al supravieţuirii, izvorât din suferinţa hemografiei poetului atins de aripa îngerească, ilustrând elocvent scrierea cu sine.
Un vers din legenda scrierii propriei întrupări. Un vers al destinului unic al celui ars de viu, ca Nessus: „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat în haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării. / De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări."
Doar poetul vedea eternitatea prin gândul: „Icoana stelei ce-a murit" (…) „Ne urmăreşte încă."
Doar el, neîntrecutul gazetar, cel mai mare al tuturor timpurilor româneşti, scria cu acel condei scăpărând revoltat despre „sora noastră cea mezină", „furată, trădată mereu", urcându-şi Golgota, răpită de ruşi, la 1812, cu „mucul condeiului". „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti"; „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru, cucerit cu plugul, apărat cu arma" - scria Eminescu.
Doar Poetul Nepereche, care visa „un stat de cultură la gurile Dunării", doar înaltul Domn al Limbii Române, în „gândul cel fără hotar", doar El a murit „împuşcat cu gloanţe de diamant cât oul de mari".
Călător prin sferele înalte ale luminilor şi luceferilor, cu efigie de învingător înălţându-se din moarte, Eminescu, „Tatăl nostru din cuvinte", numit de Grigore Vieru, este aşezat „sub raza gândului etern" de Constantin Noica drept „omul deplin al culturii româneşti".
Doar geniul lui putea azi naşte invidia „canaliilor de uliţi", a celor care-l aşază între denigrare şi etichetare, născând o stupidă afirmaţie liiceanistă: „Cu «Doina» şi cu «Luceafărul» nu vom intra noi în Europa." Şi numai un Grigore Vieru putea veni cu scăpătoarea replică dată veninului limbii unui denigrator de la o revistă a vitelor de pripas, ameţit de „blestemul dezunirii", văzând în Eminescu doar „un mic, negricios, păros, un Mitică bun cunoscător al gramaticii româneşti": „Ca să fii român trebuie să poţi - spunea blândul Grigore. Ăştia nu pot fi români!".
Doar Domnul Eminescu, „Domnul cel de pasăre măiastră, /Domnul cel de nemurirea noastră" poate salva sufletul ticăloşit într-o vreme a devălmăşiilor şi a derutei spiritului.
Doar pentru Poetul, „omul deplin al culturii româneşti", se putea naşte strălucitorul gând: „Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava altui crin de tăria parfumurilor sale". („George Călinescu: „Viaţa lui Mihai Eminescu")
P. S. Secvenţe din cartea „Plăcuta zăbavă" (Editura Nico, 2010)
