De curând, am aflat din mass-media că unii români îşi caută loc de muncă şi nu găsesc, altora li se oferă de lucru, dar fac mofturi, ceea ce este şi dureros, şi ruşinos.
Cu zeci de ani în urmă, deşi suprafaţa ţării era mai mare şi populaţia mai puţină, pământul era lucrat în totalitate, fabricile aveau producţie, pe când, în prezent, populaţia e mai numeroasă, dar ţara e în paragină, deşi are suprafaţa mai mică.
Această situaţie se explică întrucâtva prin întâmplarea din comuna botoşăneană Dingeni, al cărei primar, disperat că nu ştie ce să le mai dea de lucru oamenilor care strigă că vor locuri de muncă, aflând că o firmă de confecţii de la oraş are nevoie de vreo 50 de lucrători, a dat fuga să ofere forţa de muncă din comună. Condiţiile de angajare erau mai avantajoase decât în multe alte locuri chiar de la oraş: program de 8 ore, salariu de 1.000 de lei, transport gratuit, bonuri de masă şi calificare la locul de muncă.
Mândru nevoie mare, primarul a venit cu reprezentanţii firmei, a dat sfoară în sate să vină oamenii la angajare, dar… aproape nimeni nu avea chef să câştige un ban muncit. Cu chiu, cu vai, s-au găsit vreo 10 - 11 doritori de angajare, în schimb, la primărie s-a făcut ca de obicei coadă la depunerea dosarelor pentru obţinerea ajutorului social.
O fi nevoie şi de ajutor social, dar acesta ar trebui acordat doar celor care nu pot munci, nu oamenilor sănătoşi. Culmea este că cei cu handicap, cărora poate le lipseşte o mână sau un picior, pentru a primi indemnizaţia, sunt verificaţi anual dacă nu cumva le-au crescut membrele la loc, pe când oameni tineri şi în putere cer, fără nicio ruşine, ajutor social.
Din păcate, în ultimii ani, românii, şi mai ales oamenii de la ţară, s-au obişnuit să primească pomană de la stat, iar dacă se angajează vor salarii cât mai mari. Însă de muncit, să muncească alţii.
