MOTTO: „Marea creație este ca o posedare: ceva vorbește prin noi". Basarab Nicolescu
Volumul de poezii Frigul visului al scriitorului Valentin Marica (apărut la Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014) este un autoportret pe cât de reținut, pe atât de autentic și tulburător. Cartea reprezintă, în același timp, o traiectorie lirică între două interogații fundamentale, una fiind aceea a sfâșierii lăuntrice: „Unde să te caut, Doamne?", iar cealaltă, a iubirii nesfârșite, a cărei tandrețe este săgeată înmuiată prin inimă: „Cum este Acolo? Ai mai crescut o șchioapă?"
„Scrisul e migăleală", spunea Caragiale... Cu siguranță scrisul din actuala carte a autorului târgumureșean e trudă și limpezire în ape repetate, până când substanța verbului a devenit translucidă, s-a transformat în chihlimbar greu și dens, unde lumina a rămas prizonieră, ca să încălzească și să îmblânzească neliniști ale autorului și ale cititorului. Frigul visului îngemănează deopotrivă filigranul textului și transparențele ideatice care se ivesc din palimpsestul poemelor. Niciun cuvânt nu este în plus, conturul e auster, dar geometria este caldă și curgerea versului blândă: „Din rai / n-am luat decât două frunze de aur, / punându-le / în vasele comunicante / ale unei șoapte" (Logodnă). Energia spirituală parcurge traseul dinspre zona rarefiată a gândului până la coagularea în expresia poematică, oficiind un ritual al spunerii. „În mod evident - afirma filosoful Basarab Nicolescu în Teoreme poetice - cuvintele sunt cuante. Deplină lumină asupra luminii contradictorii între spus și nespus, sunet și tăcere, actual și potențial, eterogen și omogen, rațional și irațional". Cam așa sunt și cuvintele poetului Valentin Marica, aflate într-o neostoită căutare a zărilor transcendente: „Nu sunt nici trup, nici suflet. / Mă prind de cuvânt / ca de o margine de cer / și întreb: / Când a orbit omul, / care i-a fost primul loc de odihnă?"(Vecernii ).
În poezia dedicată academicianului Solomon Marcus, monologul adresativ se îndreaptă către inteligența și sensibilitatea unui spirit afin, cercetând hotarele umanului și palpând poetic necunoscutul fabulos ce ne înconjoară: „Cum poate fi omul / dincolo de învăluirea ierbii? Are o altă formă? Câtă tăcere? Câtă împingere a gândului / spre ploaia / care nu mai are unde se opri?" (O suavă lege a minții ). Rostul poetului este să refacă o legătură întreruptă demult și doar întrezărită uneori, în străfulgerări ale intuiției, căci „Somnul omului este uitarea originii sale poetice. Somnul este mai rău decât moartea" (Basarab Nicolescu). Poezia devine mărturisire a unei existențe aflate sub semnul misterului, a unor realități pe care, presimțindu-le cu toată ființa, nu le putem niciodată vedea; transformările universului fizic consemnează doar vremea și vremelnicia („Timpul / și-a pierdut degetul arătător" - Frigul visului ) ori mutațiile dimensiunilor între care ne măsurăm parcursul: „Se-ncolăcește timpul / în mantii de vânt, / mâna lui Dumnezeu / împarte începutul strâmt."
Antropogeografia universului liric poartă pecetea crucii („Cărările se făceau cruce / și vorbele abureau la căpătâiul ei, / luând chipul lui Iisus" - Căutându-mă într-o amintire ), iar lucrurile sunt marcate de suferință („sângerează floarea"), gestul poetului indicând speranța de trecere dincolo de pragul lutului („Întind mâna, să iau surâsul icoanei" - Vid ). Formele pe care le ia simbolul cristic sunt diverse („Arborele amiezii e crucea curgătoare / pe care o duc în brațe" - Îndurarea amiezii ) și timpul trecut se suprapune peste cel prezent, marcând neîndurătoarea absență: „De mult, aripa e la poartă de rai, / golul din ochi cade în golul din cuib" - Prundiș.
Privilegiul manifestării divinului este o excepție și este dat doar ființei de aer, întrupată în altă dimensiune: „Cât de frumos / îți privea, în iulie, Dumnezeu / rochia cu heruvimi la poală..." Poem nepământean în splendoarea lui, Rochia de apă este balans între lumi; ninsoarea cade doar atunci când vine ea și tot atunci „sufletul e pomul din rai". Inefabilul lumii se adună întreg în rochia-simbol care este colind, tot ea transformă noaptea în zi, înflorește în plină iarnă și aduce căldură, arătând Adevărul, care este cuminecare și poveste despre un miracol ce uneori coboară în lume și dispare prea repede. Graiul este mult prea sărac pentru a putea întrupa din nou taina risipită în toate câte sunt: „Cuvintele, pe rochia ta, / semințe / în răspântii de zi, / semințe ascunse în noapte, / răni vii /[…] Cuvintele, pe rochia ta, / semințe aruncate în gol, / semințe aruncate în plin / la picioarele Îngerului, / bob de miere, / bob de venin." Șansa creării unei realități paralele cere cuvinte animate și, ca să fie vii, acestea cer împărtășire din însăși ființa poetului, devenind consubstan-țiale lui: „ o picătură de sânge / în colțul gurii" (Sotto-voce ).
Incursiunea omului în zarea frunzelor și a firului de iarbă se soldează cu descoperirea unor ritmuri simetrice ori cu infuzii de viață, dar și cu înțelegerea imposibilelor apropieri și mângâieri dintre realități discontinue: „Peste umbra gândului, / crucii i se desfac brațele. / Până la brâu / intru în chivotul ultimelor frunze. / Nimeni nu vede botezul acesta./ Trecătorii au ochii închiși. / Un înger plânge / pe pântecul unei pietre ude" - Amurg. Cărarea e grea și sufletul se metamorfozează ajungând la vămi unde interoghează absolutul, cerând răspunsuri care se lasă așteptate. Prin transpunerea neliniștii în metaforă are loc o convertire a acestui gest profund uman; el capătă un plus de intuiție și puterea de a pătrunde dincolo de suprafețe, pentru a circumscrie tainice resorturi din miezul ultim al lucrurilor. Sau, cum spune filosoful și omul de știință francez în amintitele Teoreme poetice: „Privirea distinge obiecte, viziunea luminează privirea, Realitatea luminează viziunea. Din lumină în lumină ajungem la Evidența Absolută care este lumina-matrice a tuturor luminilor", căci „Iubirea nu este deloc reprezentare, ci prezență a terțului tainic inclus".
„Toiagul de magnolii" al poetului Valentin Marica croiește drum prin noaptea lumii, împărțind și împărtășind trăire intensă în formă epurată de zgura efemerului. Firul de iarbă, râul, cărarea, țărâna, visul, linia și punctul, candela, icoana, catapeteasma, cununa de spini, crucea și aripile, bobul de grâu și cel de miere se adună și se cunună sub semnul Cuvântului izvoditor de taine. Lumile gândului sunt creație și vibrație; botezul cu iubire e însă singurul mister capabil să aducă bucuria comuniunii.
