Soren Kierkegaard, mare teolog danez, ne relatează povestea unui prinț care căuta o fecioară potrivită pentru a-i fi regină. Într-o zi, în timp ce trecea prin satul în care îl trimisese împăratul cu treabă, ochii i s-au oprit asupra unei fete prea-frumoase, din sectorul sărac al acelui loc. În zilele ce au urmat, nu de puține ori a avut ocazia să o mai vadă pe acea tânără frumoasă de care până la urmă s-a și îndrăgostit. Toate bune și frumoase, doar că nu știa cum să-i ceară mâna.
Ar fi putut să îi poruncească să se căsătorească cu el. Dar chiar și un prinț își dorește ca mireasa lui să consimtă liber și nesilită de nimeni să îi fie soție. Sau ar fi putut să se îmbrace în uniforma cea mai frumoasă, să meargă la fată, acasă, cu trăsura regală, trasă de șase cai. Dar dacă proceda așa, atunci nu ar fi putut fi sigur dacă tânăra îl iubește sau e doar copleșită de splendoarea regală. După cum poate deja v-ați dat seama, prințul a venit cu o a treia soluție: și-a dezbrăcat roba regală, s-a mutat în sat, intrând nu cu coroana pe cap, ci îmbrăcat în straie țărănești, a trăit în mijlocul sătenilor, cunoscându-le grijile și preocupările, învățându-le limba. Cu timpul, tânăra a ajuns să îl iubească pentru el însuși și pentru că el o iubise mai întâi.
(Din volumul „Pelerin spre înaltul Cer", apărut la editura „NICO")
