GRIGORE VIERU - UN SIMBOL AL BASARABIEI!

Prin această ceață a unor vremuri tot mai vitrege, sub învolburările de 25 de ani ale unor timpuri postdecembriste, aflat la răscrucea de vânturi de la Porțile Răsăritului, românul constată, cu regret, că aici, așa cum spune poetul, când primele ninsori se vor cerne „va fi mai greu de cei plecați". Și, încetul cu încetul, pe cei dintre noi chemați la Domnul, în repedea clipă, îi uităm. Iar unul dintre cei chemați la Părintele Îndurărilor, în „clipa cea repede, cu cinci ani în urmă, este și poetul de respirație europeană - Grigore Vieru. Revistele noastre de cultură, partizane, puse pe gâlceavă, sar, premeditat, peste evenimente, peste momente importante din viața noastră românească. Televiziunile comerciale, cu stăpâni plini de bani, uneori cu acea cultură până la genunchiul broaștei, cu jurnaliști sfertodocți în domeniu, pentru care pe micile ecrane important este să apară scandalurile, sexul, starletele porno, cuplul Bahmuțeanu - Prigoană, Răduleasca și Anda Adam, călcările pe bătături ale unor lepre politice, nu mai au timp și de adevăratele acte de cultură, de pomenirea unor personalități ale neamului nostru românesc! Câte din aceste televiziuni s-a gândit să acorde, măcar niște minime spații în emisiuni, împlinirii celor 165 de ani de la nașterea Poetului Național - Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii românești", cum l-a numit filosoful Constantin Noica pe Poetul-Nepereche, omagiat de Ziua Culturii Naționale?! Oare câți s-au gândit să dea Cezarului ce-i al Cezarului și să-l pomenească pe Grigore Vieru, simbolul Basarabiei, la cei cinci ani după chemarea lui, la Domnul, în rândul celor drepți?!

Motiv îndreptățit, în acest Gerar, să ne amintim, măcar câțiva dintre poeții români, de poetul de respirație europeană Grigore Vieru, aproape trecut într-o nemeritată uitare de revistele literare românești, așa cum precizam, de televiziunile celor cu bani și prea puțină cultură în acest secol 21 din mileniul trei. Blândul Grigore, mereu situat între lacrimă și lumânare, unul dintre luptătorii deveniți limbile de clopot ale trezirii, sub dangăt prelung, din clopotnițele redeșteptării naționale dintre Prut și Nistru. Păzitor, sub focul nădejdii, al lirei lui Orfeu, unul dintre sfinții versului românesc care, la Judecata de Apoi, vor avea dreptul - scriam odată, prin 1992 -, să vină cu acei crini imperiali în mână: poeziile lor.

„Orfeul de la Pererita", pe care l-am cunoscut, într-un de Dumnezeu blagoslovit început vară, la Târgu-Mureș, pe timpul Învierii Basarabiei, unde venise însoțit de Doina și Ion Aldea Teodorovici, pe vremea când „S-a întors acasă Dumnezeu/Din Siberii de gheață", în fața mea dobândea acea efigie antică, în unica emoție ce ne unea. Am avut rarul privilegiu să-l întâlnesc, ca român, ca parlamentar și ca poet, de mai multe ori, la Târgu-Mureș, la București, în Parlamentul României și la Chișinău. La Târgu-Mureș, într-o lună iunie a anului 1991, au fost lansate „Imnul Transilvaniei" și cântecul „Basarabie română!", în deplina emoție a lui Grigore Vieru, în interpretările de neuitat ale Doinei și Ion Aldea Teodorovoci și Tudor Gheorghe. Atunci, pentru prima oară, răsunau, la Târgu-Mureș, versurile: „Trei culori și-o singură iubire/Românească./Trei culori și-o singură credință/Românească./Trei culori și-o singură ființă/Românească", adevărat imn adus Transilvaniei și frumoasei noastre limbi românești. În anul 1994, cu prilejul audierilor pentru Consiliul de Administrație al Societății Române de Televiziune, când tonul l-a dat un alt mare poet - Ștefan Augustin Doinaș, autorul intrat în legendă cu poemul „Mistrețul cu colți de argint", Grigore Vieru a încântat parlamentarii cu acea mărturisire: „Voi ați învățat limba rusă cântând, noi am cântat în limba română plângând!".

Cel cu locul nașterii lui dincolo de Prut, la Pererita, cel care declara „De Eminescu am auzit doar la facultate, în liceu deloc, și i-am citit poeziile prin crăpătura unei bănci la Universitate", cel care spunea: „Dacă visul unora a fost și le este să ajungă în Cosmos, o viață întreagă am visat să trec Prutul!" s-a luptat cu cei care „ne-au luat imnul vor și limba", Grigore Vieru apărând Basarabia - „copilul născut cu inima afară!". Iar plânsul lui era al unui neam furat, al celor duși într-un „Pahod na Sibir", dincolo de ghețurile siberiene, de „Ultimul Cerc (polar), prin Kolâma, Vorkuta și Magadan, purtându-și crucea pe urcușul Golgotei."

Cel propus la Academia Română de Zoe Dumitrescu Bușulenga, precum și pentru Premiul Nobel pentru Pace, posesor al „Medaliei de Aur" a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, scria: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te cunosc,/Cum te blastămă unii - vreau să zic,/La fel cum lumina pârăsc.//Dar ce ai face tu și cum ai trăi,/Dac-ai avea mamă și ar muri.//Ce ai face tu și cum ar fi,/De-ai avea copii și ar muri?//Nu am moarte cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc,/ Vei fi mare, tu, eu voi fi mic,/Dar numai din propria-mi viață trăiesc.//Nu frică, nu teamă,/Milă de tine mi-i/Că n-ai avut, niciodată, mamă,/Că n-ai avut, niciodată, copii."

În „clipa cea repede", Grigore Vieru rostea aceste versuri, și la 15 ianuarie 2009, ziua nașterii Poetului Național - Mihai Eminescu, chiar în ziua fatidicului accident, tocmai pe când se întorcea de la o șezătoare literară închinată Înaltului Domn al Poeziei și al Limbii Române - Poetul-Nepereche.

La cinci ani scurși în clepsidra vremii de la plecarea autorului cărților „Izvorul și clipa", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Strigat-am către tine", „Taina care mă apără", al multor altora, o necesară întoarcere în memorie mă purta spre cel care, la 27 august 1989, alături de Nicolae Dabija, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Ion Ungureanu, Alexandru Moșanu, Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Petru Zadnipru, de alți intelectuali basarabeni, participanți la prima Mare Adunare Națională de la Chișinău, cereau, cu glas imperativ, necesara repunere în drepturi a limbii române, a alfabetului latin, a Tricolorului, simboluri ale neamului nostru românesc. Era un timp al renașterii naționale, un moment următor celui de la „Casa Colonadelor" din Moscova, acolo unde, la centenarul morții lui Eminescu, acolo, aproape de Piața Roșie și de zidurile Kremlinului, Grigore Vieru citea, știind că va veni și „ceasul de aur" al Basarabiei, poemul: „Cuvântul scrisului nostru".

El, Grigore, în „clipa cea repede", a scris în și de dorul limbii române, păzitor al poeziei și, totodată, al ființei naționale, suferind pentru sfâșierea Basarabiei, văzută de el ca o „Casă văduvă și tristă/De pe margine de Prut", acel „mal de Prut", „apă-n ștreang".

El, Grigore Vieru, care, în „clipa cea repede", ne-a lăsat și versurile: „Ușoară, maică, ușoară,/C-ai putea să mergi călcând/Pe semințele ce zboară/Între ceruri și pământ", a fost o legendă luminată de tâlc, frumusețe și înțelepciune, despre care academicianul basarabean Grigore Duca spunea: „Grigore Vieru pentru noi este mai mult decât un poet, el este un preot, un lider spiritual al neamului, care a predicat, o viață întreagă, lumina Cuvântului și a Adevărului".

„Sărutat pe frunte", dar „și pe suflet" de Dumnezeu - cum se exprima prietenul lui bun, academicianul-poet Nicolae Dabija, Grigore Vieru, cel care a scris și a trăit în Limba Română, s-a zbătut să înlăture sârma ghimpată de pe Prut, trasă de alții prin sufletele noastre, poezia lui fiind o replică dată celor care consideră că ar fi vorba despre două popoare - român și moldovean -, două limbi, două culturi, două pământuri, afirmând și crezând, cu sfințenie, că suntem un singur popor, o singură limbă, un singur pământ cu un singur mormânt, „La Putna lui Ștefan cel Mare", cum scria Leonida Lari.

Dând forță Cuvântului prin poezie, acest alt Eminescu al românilor, cunoscător al „valorii imense a limbii", după părerea multor oameni de seamă, Grigore Vieru ar fi meritat un Premiu Nobel, măcar pentru „poezia închinată mamei", cum spunea Alex Ștefănescu. Merita cel care, într-un „Testament", numea Limba Română „oastea noastră națională".

Trecând prin „iarba verde de acasă/Cu lanțul de rouă la glezne", cel care scria „doar în limba ta/Poți râde singur/Și doar în limba ta te poți opri din plâns", autorul „Stelei de Vineri", scria acea „Scrisoare din Basarabia": „Din Basarabia vă scriu,/Dulci frați de dincolo de Prut,/Vă scriu cum pot și prea târziu,/Mi-e dor de voi și vă sărut". Același Grigore Vieru, în „clipa cea repede" se întreba: „Doamne, Cel din zările albastre,/Ce păcate

oare-ai săvârșit,/Că Te-au dus acolo și pe Tine/În Siberii fără de sfârșit?". El, Grigore Vieru, a fost - o spunea Nicolae Dabija - „mai mult decât un poet (…) Este un simbol al Basarabiei!".

Cu ani în urmă, în drum spre Meteora fantasticelor tărâmuri grecești, poetul-academician Nicolae Dabija îmi povestea două întâmplări, două legende în măsură să spună multe despre soarta poetului, a artistului, în general. Acolo, în fabulosul tărâm al Elladei, relua povestirile lui Grigore Vieru, pline de tâlcuri, de învățăminte. „După șapte ani de bătălii, cetățenii Spartei și ai Messeniei nu mai aveau oșteni apți să mai țină sabia. Forțele erau sleite. Doar femeile, copiii și bătrânii au mai rămas". Înțelepții cetăților au decis să se bată între ei poeții, cu sabia Cuvântului: Tirteu - pentru Sparta, Alkman - pentru Messenia. Trei zile și trei nopți au scăpărat săbiile metaforelor, ale rostirii strălucirii poetice. În bătălia metaforelor de la Kallimata a învins Tirteu, o biruință răsunătoare, învingătorul fiind invitat să adune steagurile oștirii messeniene învinse. Însă, după o vreme, tinerii aezi ai Spartei și-au dat în petic. Râdeau zgomotos de glasul lui răgușit, de tremurul mâinilor îmbătrânite pe liră, luându-l în zeflemea pe „poetul care se crede mai tare ca o oștire", autor, odinioară, al unor elogii și îndemnuri la luptă pentru apărarea Spartei, cel care a compus mai multe marșuri pentru războinicii spartani, cântați în opera lui poetică. El, Tirteu, devenise bătaia de joc a tinerilor prin tavernele cetății Sparta. Totul, spre satisfacția messenienilor învinși de Tirteu în „bătălia metaforelor". Tinerii spartani, nerecunoscători, bețivănindu-se, îl ironizau, propagând, mai degrabă, poemele care-l împroșcau cu noroi, decât cele compuse de el întru victoria lor. Și muri trist Tirteu, cu capul pe liră, iar monumentul promis, în timpul vieții, nu a mai fost ridicat după moartea lui. Totală lipsă de recunoștință! Iar atunci când messenienii, învinși în bătălia poeților, porniră un alt război contra Spartei, mai-marii cetății nu mai găsiră, prin tavernele orașului-stat Sparta, vreun alt poet care, prin cântecul și poezia lui, să-i mai încurajeze pe războinici.

Cea de-a doua poveste. Întrebat, un înțelept al vremii, cum crede el că ar trebui așezați oamenii importanți dintr-o cetate, în ce ordine, după ce a zăbovit nițel a făcut următoarea înșirare: pe primul loc a pus preotul, apoi, în ordine, învățătorul, oșteanul, filosoful și, abia apoi, poetul, pe ultimul loc. După un moment de gândire și de tăcere, învățatul a continuat: „Numai că sunt vremuri în care lipsesc, și poetul, și învățătorul, și oșteanul, și filosoful! Iar poetul trebuie să-i înlocuiască pe toți", cum s-a întâmplat și în cazul „bătăliei metaforelor" dintre cetățile Sparta și Messenia.

Grigore Vieru a fost „cea mai limpede conștiință a Basarabiei"! Dar nu iubit și prețuit îndeajuns, pe măsura luptei, sacrificiului și trudei lui. Lui nu i s-a iertat talentul. Cei care doreau „Hora Unirii" în Piața Roșie, ca și atunci când „Străine pofte ne-au răpit,/Când via dulce, când ogorul", „moreii" și „tarlevii" dihoniei l-au urât. L-au maculat detractorii, pe timpul vieții și după moartea lui. A fost considerat „spion român". Printre asasinii lui morali se află și unul numit Mihai Conțiu, „o Iudă perversă, un calomniator de profesie, un parvenit și un total complexat" din tabăra mancurților, de o „satanică răutate", care mereu l-a maculat în „Moldova Suverană". Iuda, care l-a lovit, și pe Vieru, și pe Adrian Păunescu! Piticii și afonii dresați, mercenari basarabeni în jurul lui Grigore Vieru au stârnit numai beznă, neiertându-l nici dincolo de mormânt, cum n-a scăpat nici urii unor fonfi din România, care ar fi trebuit să-și ceară scuze de la marele poet de talie europeană, cum iertare ar trebui să-și ceară și de la Poetul Național - Mihai Eminescu.

S-au împlinit cinci ani, la 19 ianuarie, de când Grigore Vieru a plecat dintre noi, chemat la Părintele Îndurărilor. Cinci ani fără Grigore Vieru, acel înger cu ochi de copil. Rămâne, însă, veșnică opera! „Îngerul Grigore - scria atunci, la moartea lui, un prieten - nu mai poate veni la aniversări. Dar noi vom ști, păzindu-i și ducându-i mai departe idealurile, să îl facem cândva să simtă bucuria sărbătorii neamului său".

El, simbolul Basarabiei, este etern. Nemurit!

Lasă un comentariu