Pentru unii - mumă, pentru alții - ciumă!

Distribuie pe:

Ca un fel de nevinovată trăsnaie exemplificatoare, comparativă, mi-a venit, dintr-o dată, să așez în capul rândurilor care urmează două personaje din filmele de animație ale lui Walt Disney: motanul Tom și șoricelul Jerry. Două personaje simpatice, aflate mereu în dispută, din care unuia - Tom - mereu i se ia din față tot ce-i mai bun, un perdant perpetuu în fața șmecherului șoricel Jerry. Că, ne convine sau nu, cam așa-i viața!

Și m-am gândit că se potrivește de minune această dispută din lumea animăluțelor și unei realități românești deosebit de sugestive într-un domeniu de referință care, din păcate, cam foarte rar a devenit un subiect de discuție, uneori chiar contradictoriu, nu doar în mass-media românească, ci chiar și în forurile științifice și culturale ale României: meritele, invențiile unor străluciți savanți români, unii acoperiți deja de uitarea nedreaptă a urmașilor, precum Alexandru Ciurcu, Nicolae Tesla, Augustin Maior, Ștefan Procopiu, Gogu Constantinescu, Nicolae Paulescu, Herman Oberth, Ștefania Mărăcineanu, Alexandru Proca, Ștefan Odobleja, Ștefan Lupașcu, George E. Palade, Petru Căpiță (Basarabia), Gheorghe Benga, Larențiu Popescu, Iustin Capră, pentru a aminti numele doar a unora dintre ei, a căror trudă în domeniul descoperirilor științifice proprii ar fi meritat, la timpul lor, o altă recunoaștere și, bineînțeles, o recompensă binemeritată. Unii dintre ei meritau o încununare, chiar cu Premiul Nobel!

Cu excepția lui George E. Palade, care, în anul 1974, lua Premiul Nobel, împreună cu A. Claude și Cr. De Duve, cu descoperiri din domeniul ribozomilor, niciun alt român-român nu a obținut încă, din păcate, acest râvnit premiu al recunoașterii internaționale. Uneori din cauza unei conspirații conform unor scenarii de culise împotriva românilor, dar, așa cum vom arăta, uneori și din cauza nemerniciei, a ignoranței, îmbârligărilor și prostiei unor guvernanți români. Îndrăznim să spunem că, dacă George E. Palade nu ar fi părăsit România, să-și facă cunoscută descoperirea printre străini, nu ar fi azi printre laureații Premiului Nobel! O spun chiar mulți oameni de seamă români.

Pe la 1886, Alexandru Ciurcu avea o invenție privind motorul cu reacție, în anul 1910 situându-se în același domeniu al cercetărilor și savantul Henri Coandă. Cu un an mai târziu, la 1887, Nicolae Tesla, inventa generatorul polifazat, motorul asincron, transmisia energiei prin unde, iar după un an descoperea transmisia radio și robotul controlat prin radio. Numai că, în pofida acestor priorități, în timp, în anul 1909, precum în scenele acelor desene animate cu Tom și Jerry, Premiul Nobel în domeniu ajunge în mâinile lui Marconi și Braun, pentru descoperirea telegrafiei fără fir, în anii 1901 și 1902, deci cu mult după Nicolae Tesla. Că, vorba aceea, așa-i viața! Românul Tesla era dintr-o țară situată undeva pe la Porțile Răsăritului, iar ceilalți - ceva mai aproape de mișculațiile vremii și, bineînțeles, mai aproape de profituri și de „binefacerile" Academiei Suedeze!

Tot de aici, de la aceste Porți ale Răsăritului, din România neluată în seamă de mai-marii Europei și ai lumii, considerată rudă săracă, mereu după ușă și la colțul mesei așezată, era și Augustin Maior, legat de meleagurile noastre mureșene, cu înalte funcții în ierarhiile Imperiului Austro-Ungar, care, în anul 1907, cu un an înainte de Ernst Ruehmer, descoperea multiplexarea frecvențelor purtătoare, mai pe înțelesul tuturor spus - telefonia multiplă. Nimeni n-a avut ochi, urechi, minte să se aplece asupra invenției românului, care ar fi meritat, din plin, un Premiu Nobel! Soartă a unui învățat din țară mică! Păcat.

În anul 1913, Ștefan Procopiu făcea publică acea calculare a momentului magnetic al electronului. Premiul Nobel, însă, după 10 ani, în 1923, îl obține Milikan, iar în 1955, pentru aceeași descoperire, P. Kusch.

Un dăruit aceleiași patrii române, prin strădaniile, prin truda lui de zi și noapte, era și Gogu Constantinescu, descoperitorul, în anul 1914, a sonicității! Nimeni n-a avut, nici pentru invenția lui, ochi, urechi, înțelegere! El era, pentru cei care hotărau totul și luau deciziile capitale, „un român de acolo", poate nici măcar nu s-au străduit să afle, unde-i „țara aia, România", pe o hartă a Europei! Or, ce ei nu știau și nu recunoșteau nu exista. Nu-i interesa, neexistând informația prin mijloacele tehnice de azi, receptarea reală a unor merite materializate în aceste invenții răsunătoare. Primau cu totul alte interese, de cele mai multe ori meschine, născute prin hățișurile unor calcule de culise. Un caz revoltător, strigător la cer, se petrece în anul 1923. În anul 1921, Nicolae Paulescu descoperea insulina, de o extraordinară importanță prin utilitatea ei în medicină. După el, în anul 1923, vin Fr. Banting și J. Macleod, care iau Premiul Nobel în 1923! Ce nedreptate!

În categoria desconsiderată, a celor „mici" din acele vremuri, se situa și Herman Oberth, sighișoreanul autor, în anul 1923, al invenției numite „Teoria zborurilor interplanetare", un demers revoluționar în domeniu. Unii s-au folosit, din plin, de munca lui, fără a-i recunoaște meritele măcar atunci când omul a pus piciorul pe Lună!

În anul 1924, românca Ștefania Mărăcineanu, care lucrase în aceleași laborator cu Iréne Curie, descoperă radioactivitatea artificială, iar după 11 ani, în 1935, soții Iréne și Frédéric J. Curie sunt cei care obțin Premiul Nobel.

„Acolo unde-s nalți stejari…" în „piticele vremi" - cum spunea cândva Octavian Goga -, patriei sale aparținând, Alexandru Proca descoperea, în anul 1935, ecuațiile câmpului vectorial mesonic, în același an cu H. Yukawa. Iar Premiul Nobel, în anul 1949, după 14 ani, îl ia H. Yukawa! Că așa se petrec lucrurile la Academia Suedeză!

Nici Ștefan Odobleja n-a fost bine văzut de acel juriu al forumului suedez, care acordă premiile, în multe cazuri, cu totul după alte criterii decât cele științifice, care ar trebui strict să primeze. În anul 1938, el descoperea principiul ciberneticii, după zece ani călcându-i pe urme și N. Wiener. Nu s-a acordat premiu pentru această descoperire pe atunci larg deschizătoare de drumuri în știință.

Nici Ștefan Lupașcu n-a fost mai norocos! În anul 1947, în plin comunism, în acel timp al terorii, fricii și arestărilor „obsedantului deceniu" din România aflată sub tancurile și cizma sovietică, descoperea logica dinamică a contrariilor. A avut aceeași soartă: indiferența, sfidarea, uitarea! Între 1934-1978, basarabeanul Petru Căpiță și-a dedicat munca și studiile asupra fizicii temperaturilor joase. Abia în anul 1978 îi sunt recunoscute meritele! În anul 1986, românul Gheorghe Benga descoperea proteina canalelor de apă, după doi ani urmat de P. Agre, însă acceptați, recunoscuți și onorați sunt doar Agre și Mackinnon, răsplătiți cu râvnitul premiu. În anul 2010, Laurențiu Popescu devenea autorul invenției privind telocitele. Ochi și aprecieri au fost doar pentru alții, nu pentru români!

Nu putem să nu-l amintim pe inventatorul român Iustin Capră, de curând chemat la Domnul, inventatorul „rucsacului zburător", folosit de NASA la primii pași ai cosmonauților pe Lună, cel care a făcut senzație cu motorul automobilului care consumă un litru de benzină la o sută de kilometri, autor al altor importante invenții.

Ar fi nedrept să nu ne oprim și la „Cazul Blaga", sărind din domeniul științelor exacte în cel al literaturii. În acest delir al inconștienței păguboase din zilele noastre, când totul este luat în bășcălie și răspăr într-o „subcultură dirijată", să ne amintim ce s-a întâmplat, tot în acel „obsedant deceniu" al anilor '50. Filosoful, poetul, dramaturgul, prozatorul Lucian Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Numai că era lovit de niște români (printre ei și Mihai Beniuc, la comandă de sus!) din șirul celor care mereu, până acum, doreau să moară capra vecinului, de la o vreme încoace preferau să-și dea duhul chiar vecinul, să le rămână lor capra! Nimic nu era luat în seamă atunci, ca și acum, în domeniul culturii, nici măcar faptul că, după Eminescu, Lucian Blaga este cel mai comentat poet și filosof al culturii. S-a mers atunci până acolo, încât detractorii îl maculau pe Blaga, negând chiar existența unei filosofii românești, acoperindu-se de ridicol prin cultivarea derizoriului. Numai că, atunci, nu membrii vreunui juriu al Academiei Suedeze se opuneau, detractării și demolatorii lui Blaga erau români! Nu-i primul caz de dezbinare și trădare la români. S-au repetat dihonia, răzbunările, trădările și în cazul propunerii pentru Premiul Nobel a poetului Nichita Stănescu!

Totuși, suntem încrezători că „norocul" Academiei Suedeze nu ne va ocoli la nesfârșit. Speranța moare ultima! După atâtea dezamăgiri, palme, sfidări și desconsiderări va veni soarele și pe strada noastră, românească, sperând că va fi, și pentru noi, acel „ceas de aur" al dreptății. După cum s-a văzut, cum spunea poetul, „Nu-i lipsă fosforul pe-aici!". V-ați convins câte „minți ascuțite", câte gândiri geniale există la români! Va veni și acea vreme, deși, deocamdată, Academiei Suedeze i se potrivește o spusă românească: „pentru unii - mumă, pentru alții - ciumă!".

P.S. Mulțumiri prietenului și colegului clujean, Octavian Căpățână, pentru utila și bogata sursă informațională!

Lasă un comentariu