Acțiunile românești întreprinse în acele sate nu sunt simple manifestări caritabile sau spirituale, ci acte menite să țină, să mențină acel teritoriu, la propriu, între granițele statului românesc. Vulnerabilitatea identității naționale este dată aici de agresiunea etnică (economică și spirituală) exercitată de către structurile politice maghiare asupra comunităților de țărani români. În acest teritoriu de front, aceștia sunt pe cale să-și piardă una din legăturile esențiale ale lor cu Neamul: limba maternă, singura verigă solidă (încă) rămânând legea ortodoxă. Cazul „particular" al satului Doboi este de fapt elocvent pentru majoritatea satelor din Harghita-Covasna. Acolo maghiarizarea a atins cote maxime. Indiferența (expresie a complicității cu agresorul) factorilor politici din guvernele ultimilor 25 de ani a generat o realitate în care dezvoltarea economică a unei familii de români este aproape imposibilă dacă aceasta nu stăpânește la perfecție limba maghiară. Școlile românești acolo unde există sunt la limita funcționalității, astfel încât întâlnim cazuri în care copiii români sunt îndrumați de către părinții lor spre școlile ungurești, cale sigură și monstruoasă spre înstrăinare. Subconștientul „comunității" românești din zonă se mută astfel în paradigma unui spațiu străin, ajungându-se la situații în care românii vorbesc în propriile lor case, în jurul vetrei, maghiara. Granița etnică este astfel deja străpunsă, breșele create afectând grav siguranța națională a României ca stat, cât și ființă etnică a spațiului Carpato-Dunărean, căci o rană adâncă afectează nu numai partea respectivă a trupului, ci întreg corpul. Mai grav este faptul că organismul identitar național al poporului român, imunizat și „anesteziat" cu „bună" știință, nu simte la adevăratele cote această cangrenă, riscând să moară încet și fără „durere". Acest lucru se și urmărește. Maghiarizarea unui țăran din Doboi îl sfâșie de fapt (chiar dacă acesta nu-și dă seama) și pe țăranul din satul Toporu, Teleorman. Obturarea „arterelor" de comunicare etnică, spirituală la nivel tainic între români, între comunități, poate duce la crearea unui popor de tip Frankenstein, care-și poate pierde liniștit o mână fără să fie afectat emoțional, el nemaifiind demult timp un Întreg. În paralel (asta este însă o aproape altă discuție), vedem cum ia naștere un alt organism artificial, dar care tinde să devină „natural": „poporul" mondial, care, cel puțin din punct de vedere economic, funcționează ca o entitate: prăbușirea bursei de la Londra afectând de exemplu și bursa din Tokio sau de aiurea. Antidotul acestui anestezic nu poate fi generat din afară, ci de către părțile sănătoase (conștiente) ale trupului național, prin rugăciune, cuvânt și faptă. Acestea sunt tranșeele frontului unde suntem chemați să luptăm pentru a apăra la propriu acest teritoriu din inima țării.
Aripa Frumoasă suntem noi, cei care sub semnul Crucii pășim pe ulițele și în casele satelor de români pentru a le ține în România, pentru a ne salva pe noi înșine.
