Valentin Marica: „Frigul visului"

În „Întâmpinarea" din capul acestei superbe cărți - „Frigul visului", sub „poverile frunții", poetul Valentin Marica inițiază, într-un fel, o deschidere de cale spre citirea poeziei: „Cred că refăcându-ne traseele de viață, în firești aduceri-aminte, e încă o dovadă a căutării Sinelui și, poate, măcar o fărâmă din aflarea acestuia" - spune poetul.

Am mai scris, la timpul apariției lor, despre „În naosul râului", „Schitul numelui", „În apa Duhului", „Ceasornic de lut", pentru a aminti doar câteva din cărțile poetului Valentin Marica, voce distinctă în peisajul poetic românesc, și, de fiecare dată, dăruindu-se pe sine, cu bucuria că, prin cuvântul scris, a creat acel fenomen liric unic al unei vocații aparte.

Și prin această nouă carte, așezată de Valentin Marica la capătul numărătorii celor 65 de jaloane-borne ale trecerii vremii, suntem martorii unui spectacol imaginar extraordinar sub bucuriile versului surpriză și ale adâncimii poetice care dau naștere tensiunii lirice: „Să-ți fie litera frunte/ și fruntea să-ți ardă/ ca grâul…/ Să-ți fie litera mal/ și malul să dezmierde râul…/ Să-ți fie litera mers/și mersul să nu aibă seară." („Rugăciune pe o carte"), un adevărat crez poetic, adevărată profesiune de credință. „Câtă pătrundere a dimineții/în rostirea cuvântului,/ când aprinzi ramul,/ când rotunjești pământ de sub cruce…" („Ceasornic de lut"). Când poetul spune „voi călca pe apă,/ voi călca pe spinarea cuvântului" („Via Dolorosa"), în cadrul poemelor scrise în Israel, sau „Vei îmbătrâni sub aripa mierlei/sau în creșterea de noapte a ierbii,/ când va cădea securea lunii și vor rodi oasele printre mere de aur./ Vei îmbătrâni/ în aerul ce n-a ucis nicio pasăre/sau în clătinarea amiezii,/ când gura mamei va încălzi,/peste marginea pietrei,/ albul cel alb/ al cuvântului lui obosit" („Metanii pentru strigătul arborelui"), Valentin Marica ne poartă, cu acele corăbii zburătoare ale versului ales, creând punți de lumină, între poet și lume, cu har dumnezeiesc în prezentul acestei vieți și lumi manelizate tot mai mult, cu acea senzație stranie a parcurgerii unei stări sub memoria afectivă, dominatoare.

Scriind despre poezia lui Valentin Marica, cu ani în urmă, prozatorul Mihai Sin făcea o precizare: „O temă poetică de mare dramatism în poezia lui Valentin Marica este cea a suferinței și penitenței." Cu acea știință aparte a expresivității și conciziunii - am adăuga noi: „Cât de frumos îți privea, în iulie, Dumnezeu/ rochia cu heruvimi în poală,/ cu galben aprins, cu polen/ cu iarbă,/ cu sare din marea domoală" („Rochia de apă"); „Cânt poruncile tale…/ Le învelesc în schitul numelui meu./ Ziua întinde umbrele mântuirii,/ sălaș în rostirea firului de iarbă./ Arborele amiezii e crucea curgătoare/ pe care o duc în brațe" („Îndurarea amiezii"); „țin sub braț liniștea de la ușa bisericii…/ Ramul se încovoaie peste acest autoportret,/ Tremurul mâinii preia murmurul rugăciunii" („Albul mai poate fi cuvânt").

Reconstituirea emoției în sfera limbajului poetic, cu tandrețe față de lume, cu acea grație poetică aparte, la Valentin Marica ficționarul și rigoarea se află sub lentila selectivă a poetului, sentimentul singurătății în vuietul cotidianului traversând poezia, într-adevăr, cu acel sentiment al însingurării: „Îi dau numele Latreia/ podului de peste apă,/ lucios ca dinții jivinelor, încovoiat/ când trece satul cu mortul pe roți de lemn" („Latreia"); „Îți dau ție numele de trandafir alb,/ Bea din cuvântul acesta care se înalță la cer" („În râul zilei"); „Drumețul/ își toarnă în pahar așteptarea,/ Ninge peste geneză de gând./ În feriga visului se dărâmă zenitul./ O singură dată se mai poate privi/ peste creștetul cuvântului" („Vecernii"); „Doar liniștea toamnei s-o luăm…/ Doar mărul ca semn de plecare./ Polenul atâtor aduceri aminte/ Învie-n falduri de înserare" („Dar, se ivesc brândușele… Rămâi!") (Cezarei Codruța la 15 ani de la moarte); „Fii floarea-soarelui, cu capu-ntors spre noi!/ Pe colinele tale să ne așezăm la cină./ Dă-i nedumeririi vestea și dă-i boare,/ Împarte-ne în linguri stropii de lumină" („Scrisoare către cer"): „Se-mpuținează apa în fântână,/ Pașii tăi se tot împuținează…/ A înflorit rugina la țâțână,/ Pragu-i ochi ce-ntruna lăcrimează//…// ți-e slabă mâna ce m-a scăldat întâi,/ Cu greu îți urci privirile la grindă…/Ascunsă-n foi de Biblie, la căpătâi,/ Doar umbre vin de umeri să te prindă" („Mamei").

O carte a irizărilor diamantine și a trăirilor de gând, sub ivirea „Raiului deschis", cum spune poetul, uneori ca o recapitulare a visurilor nopții, cu frigul lor, sub mulțimea semnificațiilor într-o conștiință poetică aparte, cu acea forță expresivă a talentului în rotundul transmiterii emoției poetice. La Valentin Marica „cuvintele au patrafir", „floarea este de soare", „vorba îmbătrânește", „Iisus taie mărul de aur în două", „îngerul a îngropat târâșul melcului", fiecare val e „un delfin", alături de „ploi de mere", de „pășunea apei", de „merele lacrimei", de „clepsidre de iarbă", de „păsări cu ciocul de gheață".

Când „orele, ca banii în mâinile orbilor" se petrec, când doar „umbra ta a sunat printre frunze", când, spune poetul, „mă naște, din nou, tăcerea", când frunza, cuvântul, ochiul, apa, mâna, frigul, parcă devin fulgi într-o cernere din cer, când poetul e chemat să facă „doi heruvimi de aur", imaginarul poetic și esența religioasă la Valentin Marica îmbracă haina trăirii filosofice în peisajul feeric al visului, iar prin poezia lui trăim acea lume prinsă-n litere de aur.

Esență a trudnicului univers poetic, încoronare sub aură de lumină, în timpul acesta al lumii pustiite de Sodoma și Gomora prezentului, Valentin Marica sfințește locul poeziei prin cartea „Frigul visului", confirmând incontestabilul adevăr: talentul, harul dat de Dumnezeu! Totul, prin înaltă ținută intelectuală și expresia lirică impresionantă, inconfundabilă!

Lasă un comentariu