Anul 2015 reprezintă pentru clerul și credincioșii Patriarhiei Române un prilej de aducere aminte a unor evenimente importante din istoria Bisericii noastre, dar și de recunoștință față de cei care au contribuit la împlinirea lor. În mod deosebit, în acest an, sunt aniversate recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Unirea Principatelor Române, în anul 1859, obținerea Independenței, după Războiul din 1877, proclamarea Regatului României, în anul 1881, recunoașterea Autocefaliei, în aprilie 1885, dar și Unificarea celor trei Biserici autocefale, în 1919, toate au fost argumente principale pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, eveniment de la care s-au împlinit, în data de 4 februarie, 90 de ani.
Autocefalia (din grecescul autos - de sine și kefale - cap, conducere) reprezintă, în limbajul bisericesc ortodox, statutul canonic al unei biserici locale care se bucură de o autonomie bisericească maximă și de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă pe Întâistătătorul respectivei biserici fără intervenția niciunei autorități externe. O biserică autocefală este, deci, aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă în ce privește următoarele chestiuni: alegerea și hirotonia episcopilor, administrația bisericească proprie, organizarea educației teologice, a activității pastoralmisionare, a angajamentului social al slujirii în societate, relațiile ecumenice cu alte culte și relațiile cu autoritățile civile.
În Ortodoxie, bisericile locale autocefale sunt biserici-surori, egale între ele și libere unele în raport cu celelalte, în ceea ce privește organizarea vieții bisericești. Din punct de vedere administrativ, bisericile locale autocefale se diferențiază totuși prin modul în care sunt organizate ca eparhii, mitropolii sau patriarhii. Între bisericile ortodoxe autocefale-surori și egale între ele, Patriarhia ecumenică a Constantinopolului se bucură de un primat de onoare care, atunci când împrejurările o cer, se prezintă sub forma unui primat de coordonare a coresponsabilității în acțiuni ce privesc întreaga Ortodoxie. Parcurgând pe scurt drumul lung și anevoios al recunoașterii autocefaliei Bisericii noastre, amintim că Unirea celor două Principate Române, Moldova și țara Românească, a dus la formarea Statului național român modern, determinând însemnate transformări în viața socialeconomică și politică a României. Reforme importante au avut loc și în viața bisericească, deoarece Unirea trebuia să aducă și realizarea unității bisericești administrative, mai ales că cele două provincii românești aveau, fiecare, Mitropolii de facto autocefale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza prevăzând și înfăptuirea unificării bisericești prin înființarea unei autorități sinodale unitare, motiv pentru care a proclamat formal autocefalia Bisericii Ortodoxe Române prin „Decretul organic pentru înființarea unei autorități centrale pentru afacerile religiei române", emis în 3 decembrie 1864. Articolul 1 al decretului proclama: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizația și disciplina". Mai departe se preciza că: „Sinodul general al Bisericii Ortodoxe Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe române cu marea Biserică de Răsărit, prin coînțelegerea cu Biserica Ecumenică din Constantinopol". Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost menționată și în „Constituția Statului român", promulgată la 30 iunie 1866, în care se preciza: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrânduse însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor." Între anii 1866-1882 se desfășoară un schimb epistolar între Biserica Ortodoxă Română, prin mitropoliții Nifon al țării Românești și Calinic Miclescu al Moldovei, devenit mitropolit primat, și patriarhii ecumenici Sofronie III, Grigore VI, Ioachim III și Ioachim IV. Au apărut însă unele neînțelegeri legate de recunoașterea autocefaliei. În 13 februarie 1879, mitropolitul primat Calinic Miclescu scria patriarhului ecumenic Ioachim III, arătând că „…este de ajuns a invoca faptul că România este un stat independent în toate privințele, pentru a demonstra că autocefalia Bisericii noastre este un fapt incontestabil și indiscutabil…". Este demn de menționat apoi că Biserica Ortodoxă Română se alinia eforturilor celorlalte Biserici ortodoxe-surori, care se proclamau pe atunci autocefale: Biserica Bulgariei - în septembrie 1872, Biserica Serbiei - în 1879, și Biserica Ortodoxă Rusă. Primul act de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române a fost sfințirea Sfântului și Marelui Mir de către ierarhii români, în frunte cu mitropolitul primat, în Joia Patimilor, din 25 martie 1882, în Catedrala mitropolitană din București, fără încuviințarea prealabilă a Patriarhiei ecumenice. Or, se știe că sfințirea Marelui Mir este dovada incontestabilă a autocefaliei unei Biserici.
Un alt moment a fost dorința exprimată în Camera Deputaților, în 9 martie 1882, ca mitropolitul primat să fie ridicat la rang de patriarh. Patriarhului ecumenic i-a răspuns documentat și cuviincios învățatul episcop Melchisedec al Romanului (1879-1892), respingând toate acuzațiile, pe baza unui lung istoric al relațiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia ecumenică. Lucrurile nu au mai evoluat însă până nu a ajuns patriarh Ioachim IV (1884-1886), când a început o nouă și fructuoasă corespondență pe această temă. După înțelegerile intervenite și corespondența de ordin formal, la 20 aprilie 1885 a fost trimisă scrisoarea mitropolitului primat Calinic Miclescu, însoțită de o adresă a ministrului cultelor D. A. Sturdza. Pentru a putea răspunde acestei solicitări, în ziua de 25 aprilie 1885, patriarhul Ioachim al IVlea a convocat Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, care, după ce a luat act de scrisorile amintite, a hotărât să recunoască formal autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. În aceeași zi a fost semnat și tomosul sinodal și patriarhal de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, ce a fost trimis la București prin Gheorghe Ghica, reprezentantul țării noastre la Istanbul. Astfel, după mai mult de două decenii de tratative cu Patriarhia Constantinopolului, și în pofida faptului că era vorba despre o Biserică creată prin unificarea a două mitropolii autocefale, deci de facto și de jure autocefală, Biserica Ortodoxă Română reușea abia în 25 aprilie 1885 să obțină recunoașterea formală a autocefaliei sale. Ca urmare a acestei recunoașteri formale, din Bisericăfiică, Biserica Ortodoxă Română a devenit oficial Biserică-soră cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale. În acest important act se arată printre altele: „După ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă Noi, al Prea iubiților noștri frați în Duh și coliturghisitori, declarăm ca Biserica ortodoxă din România să fie și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrânduse de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Înalt Prea Sfințitul și Prea Stimatul Mitropolit al UngroVlahiei și Primat al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administrațiune internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, sobornicească și apostolică, pe Mântuitorul Dumnezeuomul, care singur este temelia și piatra din capul unghiului, și întâiul și supremul, și veșnicul arhiereu, și arhipăstor" (pr. prof. dr. Alexandru Moraru, „Autocefalie și patriarhat în Biserica Ortodoxă Română", apud. Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 673).
Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la 25 aprilie 1885, a produs o profundă satisfacție în rândul clerului și poporului, prin ea întărinduse independența politică a României și ridicând Biserica majoritară a țării la un prestigiu binemeritat. La scurt timp a avut loc ședința Sfântului Sinod în care sa luat act de tomosul de autocefalie și de conținutul scrisorilor trimise de la Constantinopol, regele Carol exprimânduși bucuria că recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre sa înfăptuit pe vremea sa, și cu sprijinul susținut al Guvernului țării. Actualul Întâistătător al Bisericii noastre remarca, pe bun drept, cu mai mulți ani în urmă: „Principiul autocefaliei nu este libertate în izolare, ci libertate în comuniune. Dar dacă această comuniune se manifestă mai ales la nivelul concelebrării liturgice, al informării reciproce privind instalarea noilor primați, și al consfătuirilor privind probleme de ordin dogmatic și canonic, o colaborare și mai intensă în ceea ce privește viața pastorală în diaspora, misiunea, dialogul ecumenic, slujirea și mărturia ortodoxă comună astăzi în lume ar putea contribui și mai mult la convingerea că libertatea pe care o conferă autocefalia respinge tentația de izolare și autosuficiență și nu slăbește interesul și preocuparea pentru mărturia comună, viața și problemele Ortodoxiei considerată în ansamblul ei" (prof. dr. DanIlie Ciobotea, „Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă", în rev. „Mitropolia Banatului", an XXXV, nr. 5-6, 1985, p. 298).
Așadar, s-au împlinit 130 de ani de autocefalie și 90 de ani de patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române. Dincolo de aceste momente aniversare festive, problema autocefaliei în Biserică rămâne o chestiune care nu este nici pe departe epuizată, dacă ne gândim că o serie de Biserici, precum cele din America, Ucraina sau Macedonia, care sau declarat „autocefale", nu au încă o recunoaștere unanimă, iar metodologia acordării autocefaliei este de mulți ani în lucru pe agenda proiectatului Sfânt și Mare Sinod panortodox. În decursul istoriei, acest proces al recunoașterii autocefaliei a fost adesea complex și anevoios, legat de diferiți factori de ordin istoric, misionar, etnic și politic. În prezent, Ortodoxia nu dispune de reguli canonice bine definite privind modul acordării sau al recunoașterii autocefaliei. În acest sens, propunerea de a exista o modalitate clară privind recunoașterea autocefaliei este mai mult decât necesară și binevenită, ținânduse cont că la organizarea vieții bisericești contribuie în timp și factorii istorici. Recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre a fost o piatră de hotar, pilonul de bază pe care sa zidit apoi celălalt pilon, înființarea Patriarhiei, ambele conducând la creșterea prestigiului Bisericii noastre, atât în țară, cât și în lume.
Ideea înființării Patriarhiei fusese avansată pentru prima dată încă din 1919, când, în cadrul Congresului preoțimii transilvănene, desfășurat la Sibiu, în luna martie 1919, protopopul Gheorghe Ciuhandu, de la Arad, a prezentat un referat în care afirma că: „După canonul 34 apostolic, se cuvine ca toți ierarhii noștri să recunoască pe unul dintre ei drept protos. Odată ajunși la unitatea politică și ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim și la înființarea demnității de patriarh ortodox român".
Ulterior a fost elaborat noul statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, iar în 1924 a fost înaintată Sinodului propunerea venită din partea ierarhilor moldoveni ca „Mitropolia Ungro-Vlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul Ungro-vlahiei și Primat al României, care de drept e și Președinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române (cu reședința la București)". Propunerea a fost discutată în Sinod și adoptată la 4 februarie 1925.
Înființarea Patriarhiei Române a fost primită, apoi, de cele două Camere parlamentare și a fost promulgată de regele Ferdinand I, la 23 februarie 1925.
Decizia Sinodului și a Statului Român a fost acceptată și de Patriarhia Ecumenică în iulie 1925, iar la 1 noiembrie a fost înscăunat Mitropolitul Primat Miron Cristea ca primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
