Consumându-și viața de până acum cu discreție, având grijă deopotrivă să-și apere demnitatea și intimitatea demersurilor sale artistice, dar și să nu supere pe nimeni, graficianul Ion Petru Pop a reușit, în timp, să-și construiască o operă, fără să provoace vreun „seism" în conștiința publică a artelor plastice, atâta câtă o avem.
Secolul trecut, mai ales prin ultimele sale decenii, a însemnat și a consemnat, și în artele plastice, ca și în alte arte, un fel de triumf al formelor împotriva substanței, al fondului, iar convingerea pe care mi-am format-o de-a lungul acestor ani m-a dus la constatarea că, pentru întâia oară în istorie, „avangardele" au ajuns să domine în teatru, în muzică și literatură, în pictură sau în sculptură. În ce privește acestea din urmă, tendința dominantă a fost aceea a curentului abstracționist (să-l numim astfel cu un termen generic), unde mimetismul și imitația unor mari „maeștri" (altfel înzestrați în unele cazuri cu calități excepționale) a căpătat proporții de nebănuit. Cei ce-au încercat să-și urmeze propria cale, cu teme și obsesii artistice proprii, au fost persiflați, considerați căzuți în desuetudine, minimalizați, marginalizați sau înlăturați uneori cu o anumită agresivitate. Așa-zisele „revoluții" în arte, într-un anumit fel asemenea celor sociale, produc întotdeauna și victime, alături de „învingători" ce înfulecă porții considerabile de „glorie".
Ion Petru Pop pare să fi fost imun la mode, la un „trend" sau altul (ca să folosesc doar unul din numeroșii termeni ce compun bizarul și imbecilul idiom pe care l-aș numi „romgleză", folosit la grămadă de snobi, dar și de mulți intelectuali cu oarece pretenții), la „modele" de valoare îndoielnică, chiar și atunci când „se bucură de o largă recunoaștere internațională", cum sună o sintagmă mult bătătorită. În singurătatea sa, pe care, văzându-i lucrările, o simțim nu o dată atroce, graficianul a preferat să-și cultive propriile teme-obsesii, legate de condiția umană, de lucrarea timpului necruțător, de un crepuscul al civilizațiilor și al omenirii, de moarte.
Îmi amintesc că, prin anii nouăzeci, o echipă de televiziune poposise la Sihăstria, pentru o discuție (sau „interviu"?!) cu atât de regretatul părinte Cleopa, marele duhovnic. Părintele i-a întâmpinat în stilul lui hâtru, dar tulburător de profund, tot minunându-se că niște tineri au bătut atâta cale pentru a-l vizita pe un moș, „pe un putregai ca mine". Dintr-una în alta, la un moment dat, părintele Cleopa a fost întrebat ce consideră el că ar trebui să știe tinerii că e mai important în viață. Și fără să stea pe gânduri, marele duhovnic a răspuns: „moartea". Și a rostit cuvântul de mai multe ori, într-un crescendo impresionant, aproape de strigăt.
Cel mai important lucru din viață e moartea... Nu cred că înțelesul evident, filosofic sau acela tainic, se cere explicat. Fiecare înțelege cât și ce poate. Moartea e prezentă mai în fiecare din lucrările lui Ion Petru Pop. Nu e o prezență înfricoșătoare, sumbră, ci o prezență discretă, uneori abia sugerată de întâlnirea tonurilor de negru și alb; din negru profund izbucnesc adesea lumini, surse puternice de energie ce o pot învinge. Moartea e un „memento" la care omul trebuie să mediteze, măcar din când în când, pare să ne spună Ion Petru Pop, pentru a alege o mai bună cale a vieții. A vieții mărșăluind spre moarte, când triumfător, când resemnat și umil, când șerpuind viclean ca și când scopul suprem este acela de a păcăli, de a înșela, de a te preface că nici măcar n-ai auzit de moarte.
Totul are trimitere spre moarte. Nici „eternitatea pietrei", o temă dragă graficianului, nu e mai puțin vulnerabilă. Timpul lucrează impasibil, fragila vegetație și fragilele siluete umane produc fisuri și, într-un final, rămân doar ruine sau, cândva, nisipuri mișcătoare.
Vatra veche nr. 2/2011, p.87, numărul fiind integral ilustrat cu reproduceri după lucrări de Ion Petru Pop
