V-am făgăduit, din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale, să vă duc la biruință!
Să șterg pata de dezonoare din Cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri!
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești dintotdeauna!
Ostași,
Vă ordon:
Treceți Prutul!
Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și din Miazănoapte!
Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți!
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre!
Plecați pe drumul biruinței lui Ștefan cel Mare, ca să vă cuprindeți, cu jertfa voastră, ceea ce au impus strămoșii voștri cu lupta lor!
Înainte!
Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptății și zid de apărare creștină!
Fiți vrednici de trecutul românesc!".
Acesta-i ordinul de luptă, dat de mareșalul Ion Antonescu în zorii zilei de 22 iunie 1941. La auzul îndemnului „Ostași,/Vă ordon: treceți Prutul!", într-o explozie de urale și în rafale de arme, soldații treceau apa despărțitoare de frați, a Prutului, pe celălalt pământ românesc, pe moșia lui Ștefan cel Mare și Sfânt, ocupată mișelește, după notele ultimative ale Moscovei, din iunie 1940, pe baza Pactului secret Ribbentrop Molotov, din 23 august 1939. Un cântec răsuna din mijlocul oștirii: „Azi-noapte, la Prut, războiul a-nceput, / Românii trec dincolo, iară, / Să ia înapoi, prin armă și scut, / Moșia pierdută astă-vară. // Mergem în Câmpia Basarabilor, / Plină de grâne, pline de dor, / Și-n Bucovina cu mănăstiri și brazi, / Mergem la luptă, bravi camarazi!". Cântecul a fost repede reluat în satele românilor de dincolo de apa Prutului. Cântec așteptat, cântec drag fraților noștri. Armata Română a fost întâmpinată cu entuziasm, bucurie și recunoștință de românii din Basarabia și din nordul Bucovinei. Despre realitățile de atunci din Basarabia, aflată doar de un an sub cizma bolșevică, întâlnim relatările lui Constantin Virgil Gheorghiu din cartea „Ard malurile Nistrului", cu subtitlul - „Reportaj de război din teritoriile dezrobite": biserici pângărite, crime, maltratări, abuzuri, umilințe greu de descris din partea bolșevicilor năvălitori.
După 22 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, țara-Mamă, în anul 1918, cizma roșie, bolșevică, cotropise, din nou, în iunie 1940, pământurile românești dintre Prut și Nistru. Frații noștri basarabeni, săltați în dricul nopții, luau drumul groaznicului „Pahod na Sibir", urcându-și crucea Golgotei durerilor și suferințelor până în gulagurile Kolâmei, Vorkutei, Magadamului, până dincolo de Cercul Polar. Vreme a cumplitei înfricoșări, a teroarei, a fărădelegilor sub cnutul nemilos al rusului, pentru frații noștri deportați în „Siberii de gheață."
Pentru eliberarea lor și a pământurilor românești, în acea noapte de 22 iunie 1941, ostașii români au trecut Prutul! Au luptat, vitejește, la țiganca, în gând cu țara, cu România Mare, căzând, pentru patrie, peste 1.000 de ostași români. Molohul setos al războiului își lua victimele. La Vărzărești și Nisporeni, pe Dealul Morii, pe Valea Plângerii (Valea Dolnei) au mai căzut, în crâncenele bătălii, câteva sute. Numai la Vărzărești numărul celor morți se ridică la 178. Alexandru Enache, prin mila lui Dumnezeu salvat printr-o minune, scos de un sanitar dintr-un morman de cadavre, povestea dramatica încleștare: „Toată valea era presărată de trupuri, mulți fără mâini, fără picioare, fără capete. Au încărcat morții în căruțe și i-au dus la Vărzărești, unde sătenii i-au înmormântat creștinește, le-au pus cruci la cap, însă, la ordinul oficialităților comuniste, care au venit, mai apoi, la conducere, crucile au fost smulse și duse cu carele, la Nisporeni, ca să facă un trotuar cu ele."
În înaintarea ei, Armata Română a purtat bătălii crâncene, cu mari pierderi de vieți tinere, la Odessa (unde comandamentul românesc a fost dinamitat, din subsoluri, de partizanii sovietici), în Stepa Calmucă, în dezastrul de la Cotul Donului - Stalingrad. Cotul Donului - Stalingrad, care a fost, într-adevăr, un dezastru! O tragedie! O tragedie cuprinsă și în cartea domnului Vasile Șoimaru: „Cotul Donului 1942". Ea cuprinde, așa cum remarca și profesorul dr. Ion Coja, o cutremurătoare mărturie a medicului Iosif Niculescu, luptător pe frontul de Est: „A fost un măcel nemaipomenit! Văd și acum o groapă imensă, în care au fost aruncați soldații noștri, morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului, care era mare, cât o catedrală. Bineînțeles, era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari. Era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefăneștii de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece, săracul, până nu le-a făcut morților toate rugăciunile, după datina noastră creștină. Noi i-am spus: «Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!»". N-a vrut să plece și l-au luat sovieticii prizonier, stând, ani și ani, la ruși. Dar n-a vrut să plece până nu și-a făcut datoria". În acel mormânt de 30 de metri lungime și 20 de metri lățime, au fost îngropați morții din diviziile 11, 13 și 14. Preotul Popescu din Ștefănești - Argeș, care, atunci, în acel moment dificil răspundea: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunea!", a fost luat prizonier, dar, ajutat de Cel de Sus, a scăpat cu viață, s-a întors și a murit în țara lui. Rușii atacaseră, „copleșitori prin număr", tocmai când „românii, împuținați după lupte grele, își îngropau camarazii morți în confruntările din zilele anterioare. Preotul acela nu putea să oprească slujba de îngropăciune, hotărât să respecte sfânta rânduială a Bisericii, pentru iertarea de păcate și odihna celor căzuți pe câmpurile de onoare. Oare ce vor fi gândit rușii, văzându-l singur lângă groapa comună pe preotul român al regimentului, ducându-și menirea, datoria creștină, până la capăt?! Un act de eroism creștinesc - scria profesorul dr. Ion Coja - poate azi uitat undeva, în ceața nerecunoștinței urmașilor!
Despre un alt episod al suferințelor prizonierilor români din iadul sovietic, povestește poetul-academician Nicolae Dabija, redactor-șef al revistei „Literatura și arta" din Chișinău, reluând mărturisirile unui militar român care a avut șansa să scape, și el, cu viață. Cei care nu s-au retras din fața păgânului, împotrivindu-se lui cu râvnă și cu prinosul datoriei sub privirea lui Dumnezeu, au căzut prizonieri, ajungând în lagărul de la Spask-Karaganda (Kazahstan). Cei 7.000 de prizonieri români, alături de cei nemți, italieni, sufereau sub ger și fără hrană. Femeile veneau la gard și-i loveau cu „bulgări de zăpadă". „Vedeți - le spuneau paznicii - cât vă urăsc?". Numai că aceia nu erau bulgări de zăpadă adevărată, nu erau pietre, ci bubșulele de kurt, o brânză la kazahi, uscată la soare! Prizonierii mâncau acești, „bulgări", mulți au supraviețuit, salvându-se de la o moarte sigură. Desigur, femeile acelea - multe dintre ele acuzate, mai apoi, de „trădare" și de „colaborare cu inamicul" - o făceau cu gândul la soții și la fiii lor plecați pe front. Un gest uman, într-un calvar și un adevărat iad sovietic!
În anii 1942-1943, România se afla în război, angajată cu toți oamenii ei, cu toate resursele sale. În zăpadă, sub mușcătura gerului cumplit al lunilor noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie din acei ani 1942-1943, ei au scris acolo, sub focul inamic de la Cotul Donului - Stalingrad, o filă din epopeea națională. De la Paris, în anul 1942, Alexandru Frâncu scria: „Peste tot pe unde luptă: pe litoralul Mării Negre, către Caspica, în munții caucazieni, unde au dat un procent masiv de vânători de munte, la Stalingrad, unde au jucat rolul infanteriei de asalt, pe Don, unde au fost singuri să-i respingă pe rușii, peste tot au făptuit renumite fapte de arme."
În fața dramei de la Cotul Donului - Stalingrad, din perioada noiembrie 1942 - februarie 1943, când molohul setos de sânge își lua victimele prin colții neîndurători ai „generalului ger", unde unii, prost îmbrăcați în fața iernii rusești, care l-a învins și pe Napoleon, uneori fără hrană și fără muniția necesară, în nopțile cumplite înghețau, pur și simplu, mulți se întrebau: oare ar fi fost posibilă oprirea Armatei Române la Nistru? Răspunsul este negativ, deoarece „legile aspre ale războiului nu permit jumătățile de măsură!". Tot așa cum nu era posibilă, mai apoi, aflată pe frontul de Vest, oprirea Armatei Române la granița de vest a țării, cu Ungaria! Pentru că războiul era și pentru reintegrarea României cu părților furate - în nord-est, a Basarabiei și a nordului Bucovinei, în vest a nordului Ardealului, luat României prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940. Despre acest aspect, mareșalul Ion Antonescu spunea, la acel simulacru de proces, prin care a fost condamnat la moarte, că „datoria de oștean" nu-i permitea o măsură care ar fi însemnat o trădare!
Momente de februarie, ale aducerilor aminte, după 72 de ani, despre cele petrecute în anii 1942-1943, la Cotul Donului - Stalingrad. Bilanțul este de-a dreptul tragic! După sângeroasa bătălie de la Cotul Donului - Stalingrad, înainte și între noiembrie 1942- februarie 1943, Germania, România, Italia, Ungaria pierdeau (conform unor surse documentare publicate de Ion Blidaru în „Flacăra lui Adrian Păunescu") 1.500.000 de soldați (morți, răniți, prizonieri), 3.500 de tancuri, 12.000 de tunuri, 3.500 de avioane, 75.000 de autovehicule! Între 19 noiembrie 1942 - 2 februarie 1943, încercuirea sovietică a spulberat iluzia lui Hitler. Pierderile românești? Totalul pierderilor românești ale Armatei a 3-a și a 4-a sunt de 182.441 de militari, din efectivul de 230.441 de militari (16.566 de morți, 67.182 - răniți, 98.692 - prizonieri). Plus cei 80.000 de militari români din Armata a 2-a ungară, provenind din nordul Ardealului, ocupat prin Diktatul de la Viena, cuprinși în armata Ungariei. Un dezastru! Un măcel. O dramă a retragerii din cercul de foc! În timpul retragerii, nemții au refuzat să-i primească, pe militarii români, camarazi de arme, în autovehiculele lor, atunci când „se călca numai pe morți și răniți", când, înfometați, oamenii mâncau carnea cailor care, de foame, mureau și ei!
Sursele arhivistice redau că, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, România a pierdut, pe câmpurile de luptă ale Estului, 624.791 de militari: 71.586 - morți (din care soldați - 66.649, 3.113 - ofițeri, 1.823 - subofițeri), 243.622 - răniți, 309.583 - prizonieri. În acest context, redăm și pierderile de pe frontul de Vest, în campania dintre 23 august 1944 - 9 mai 1945: 169.822 militari (21.053 - morți, 90.344 - răniți, 58.443 - dispăruți). Pierderile Armatei Române, pe întregul război, sunt de 794.613 de români eroi, ocupând locul al patrulea pe națiuni.
Ei și-au asumat destinul unui neam, întoarcerea armelor, după războiul din Est, împotriva Germaniei și a Ungariei, luptând mai departe pentru eliberarea Budapestei, până în Munții Tatra și la porțile Vienei, mereu întrebați de noul aliat - ostașul sovietic: „Ce ați căutat voi la Stalingrad?". Ce? Eliberarea, de sub cizma roșie, bolșevică, a Basarabiei, moșie a lui Ștefan cel Mare, a nordului Bucovinei, pierdute prin notele ultimative din 26-28 iunie 1940, în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov, a nordului Ardealului, răpit României și dat Ungariei, prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940, a părții răpite din Dobrogea. Din păcate, prin greșelile unor oameni politici, sub un rege nimurug în acțiuni, criminalul Stalin i-a învins pe toți! Războiul Sfânt de dincolo de Prut s-a încheiat dramatic, România căzând, grație și aliaților conduși de Franklin Delano Roosevelt și de Winston Churchill, sub acel crunt stalinism al urii și al răzbunării. Acesta-i războiul!
Basarabia este presărată cu numeroase cimitire ale soldaților români, căzuți în bătăliile din cel de Al Doilea Război Mondial. Din păcate, cimitirele ostașilor români au fost profanate, demolate, lăsate în paragină, sub valurile vremii asupra lor abătându-se dezastrul urii, atunci când năvălitorii - eliberatorii ruși dărâmau biserici, arestau, ucideau, pentru a șterge orice urmă de românism și credință în Dumnezeu. Tăvălugul barbar, vandalismul sovietic, bolșevic, erau la ordinea zilei. Vandalizat a fost și cimitirul din țiganca (raionul Cantemir), unde peste 1.000 de ostași români își duceau somnul de veci. Crucile, smulse de la căpătâiul eroilor români, au fost folosite pentru fundația unui sovhoz, oasele, spălate de ploi, au fost risipite pe toată valea de la țiganca. Abia după 65 de ani, cimitirul de aici a fost reamenajat prin cele nouă gropi comune, cu 142 de cruci, troițe, candele, mai multe plăci de marmură, cu numele celor 830 de militari români identificați.
Se știe că destinul este, uneori, un amestec de lumini și umbre pentru om, ca ființă trecătoare. Destul este să ne gândim la destinul mareșalului Ion Antonescu. Ei, eroii neamului au luptat pentru refacerea frontierelor naționale. Tocmai de aceea, nouă, urmașilor, ne revine o datorie sfântă - cinstirea eroilor, cult al acestui neam născut creștin. Celor căzuți, în urmă cu 73-74 de ani, pe câmpurile de luptă, pentru dezrobirea Basarabiei, de ciuma roșie, celor care și-au dat tânăra lor viață pentru dăinuirea patriei eterne, le aducem prinos al recunoștinței prin versurile din poezia „Nu ne uitați!" a lui Nicolae Iorga: „Noi suntem mulți, e codrul plin / De noi e plin muntele tot, / În șiruri crucile se țin / Pe gropi ce nu se mai socot // …. // Români am fost, când am luptat, / Până la urmă, neclintit, / Creștini suntem, că am iertat, / Dormind acuma liniștit // Și după câte le-am făcut, / Noi mai simțim un singur dor / Al celor care s-au trecut / Și n-au văzut isprava lor. // Și fiindc-am fost tot ce v-am fost / Când ne-am făcut al vieții rost, / În bucuria voastră, frați, / Nu ne uitați!".
