În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o deplasare în Ardealul ciuntit prin diktatul de la Viena, profesorul Mihai Antonescu, la data de 8 iulie 1942, cunoscând care este situaţia interetnică din zonă, făcea următoarea afirmaţie legată de atitudinea extremismului maghiar, valabilă inclusiv astăzi, atunci când li se arată faptele: „Nu recunosc nimic din ceea ce au făcut. Lovesc, trădează, dispreţuiesc drepturi şi totuşi sunt cei care se plâng totdeauna, totuşi sunt cei care ţipă...". Sau, atunci când avem de a face cu un text, oficial sau nu şi care, evident, are conotaţii tendenţioase, acuză că „traducerea nu a fost bună". Situaţia a fost identică şi în zilele noastre, mai precis în toamna lui 1991 când, în urma prezentării „Raportului Harghita-Covasna", reprezentanţii u.d.m.r. „acuzau pe toată lumea - Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia, Televiziunea - ... aruncând invective întregii săli". La Bucureşti, în urma acestor dezbateri, descinde „o delegaţie a Guvernului de la Budapesta... Nu caracterul arogant al întrebărilor puse de Gyula Horn era important, ci faptul că se recunoştea ... dreptul Ungariei de a se amesteca într-o problemă internă românească". Iată cum modul de operare, atitudinile extremismului maghiar au rămas constante şi sunt folosite cu succes şi astăzi, mai ales că are şi cine să-i asculte, în occident, dar şi în ţară, la noi. Situaţia se poate repeta, identic, oricând. Făcând o paranteză la ceea ce s-a prezentat până acum, există un suport al anumitor atitudini trecute ale extremismului maghiar pe care îl găsim la pagina 98 din acelaşi raport al SSI (este o notă explicativă a îngrijitorului de ediţie), care spune astfel: „Este cunoscut tratamentul duşmănos şi umilitor aplicat României de către SUA şi Anglia (Anglia cunoscută sub denumirea celebră de perfidul Albion, n.n.), la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Este ştiută atitudinea plină de rea-credinţă, potrivnică României, adoptată de membrii americani şi britanici ai Misiunii Militare Interaliate de la Budapesta, în 1919. Pe linia tradiţionalei lor politici imperialiste, perfid-duplicitară, SUA şi Anglia au sprijinit întotdeauna agitaţiile, manoperele, diversiunile revanşarzilor unguri. Întrucât acestea le-au servit interesele, permiţându-le să şantajeze ţările vecine Ungariei, să se amestece în treburile lor interne, sub pretextul „protejării" minorităţilor.
Ajunşi, totuşi, la guvernare ori în Parlament, prin diverse conjuncturi politice, nefavorabile nouă, reprezentanţii u.d.m.r. devin slujbaşi ai Statului Naţional Unitar Român, cu datoria clară de a servi interesele naţiunii române şi ale Statului Naţional Unitar Român. Se presupune că ar trebui să fie şi loiali Statului ce le-a acordat această mare, unică şi rară onoare. Mai ales că la învestirea în înalta demnitate primită, ca urmare a „negocierilor" politice, se presupune că tot în interesul naţiunii române miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului, în concordanţă cu dispoziţiile art. 82 şi art. 104 din Constituţia României, faţă de care u.d.m.r. a votat contra, depun un jurământ de credinţă faţă de România, al cărui text îl citesc în faţa şefului Statului, a membrilor guvernului şi a reprezentanţilor celor două Camere ale Parlamentului şi care sună aşa: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu". Dacă jurământul face trimitere la integritatea teritorială a României şi la independenţa acesteia, la propăşirea spirituală şi materială a poporului român, de ce unii dintre membrii cabinetului învestit cu guvernarea ţării, reprezentanţi ai u.d.m.r., solicită separare teritorială pe criterii etnice, de ce au siguranţa că o vor obţine, de ce instigă la separatism, de ce „li se cuvine" această autonomie şi de ce „o merită"!? Nu putem trece peste asemenea atitudini a căror rezolvare o găsim în dreptul penal pe care autorităţile Statului nu-l aplică în acest caz! De ce!? Ne întrebăm de ce şeful cabinetului ori şeful Statului, în faţa căruia au depus jurământul, nu iau atitudine publică faţă de asemenea acţiuni antistatale şi revizioniste, pornite din interior din partea unui membru al guvernului? Avem de a face cu o manifestare antistatală a unui membru al guvernului (!!!). Cum se numeşte această pasivitate vinovată? Complicitate! Iar cel ce este grav şi mereu afectat este Statul Naţional Unitar Român. Iarăşi, datorită acestei complicităţi, naţiunea română se găseşte singură în faţa unei noi agresiuni a u.d.m.r. Şi de data aceasta va trebui să se descurce singură, ca de fiecare dată, fără nici un fel de ajutor din partea celor votaţi cu atâta speranţă de către români.
(va urma)
