Maxim Traian Chirileanu are 83 de ani şi trăieşte în câmp, lângă o turmă de oi, din rasa Karakul, o rasă creată de domnia sa prin încrucişări repetate şi selecţia animalelor valoroase. În prezent deţine 400 de oi din această rasă valoroasă şi s-a resemnat că nu a fost sprijinit să o omologheze. La vârsta de 83 de ani se simte tânăr şi în putere, poate şi pentru faptul că se hrăneşte doar cu lapte, produse lactate, legume şi fructe. Carne mănâncă doar de două ori pe an, nu fumează şi nu bea alcool. În tinereţe a fost maistru mecanic instructor, profesor suplinitor la Liceul din Band. Într-o zi geroasă de februarie, m-a vizitat la ziar şi mi-a lăsat o mărturie dureroasă despre un asasinat petrecut în urmă cu 66 de ani în pădurea Căpuşului. Încerc să redau mărturia octogenarului Traian Chirileanu, pentru a arăta lumii că, dintotdeauna, românii au fost încercaţi de trădări şi răzbunări.
„Provin dintr-o familie de oameni harnici şi gospodari, iar pentru că aveam de toate şi munceam pe rupte, săracii satului ne-au reclamat că suntem chiaburi. Familia noastră a fost printre prima înscrisă în Gospodăria Agricolă Colectivă, dar în 1952 am fost scoşi din colectiv pe motivul că chiaburii s-au înscris în colectiv pentru a-l distruge din interior. Ne-au dat pământul undeva prin Bistriţa, şi ne-au impus planuri de cultură nerealizabile. Eu fiind considerat fiu de chiabur, duşman al poporului, am fost obligat să fug din sat, pentru a nu fi arestat. M-am ascuns în pădurea de la Târnăveni, apoi am ajuns într-un detaşament disciplinar la Canal. Acolo am muncit în chinuri, în perioada 10 octombrie 1952 - 30 decembrie 1953, când am fost transferat la o mină de uraniu, până în 1955, când am fugit şi m-am ascuns în munţi. Cu chiu, cu vai, am absolvit o şcoală tehnică de maiştri la Turda, iar între timp lucrurile s-au mai liniştit în România şi am intrat pe făgaşul normal. Acum, am venit să relatez despre o crimă, nepedepsită, poate, poate, acum în democraţie, se va face dreptate. În urmă cu 66 de ani, în dimineaţa zilei de 10 august, eu, împreună cu fraţii cumnatului meu Botoş Dumitru (nepoţi ai unionistului Botoş Ioan, din Vidrasău), chiar când începea a se crăpa de ziuă, am dat cu coasa la prima tăietură, când am auzit două rafale scurte de pistol automat dinspre pădurea Căpuşului. Toţi patru ne-am oprit în brazdă fără să scoatem un cuvânt. După un moment de tăcere, fratele mai mare al cumnatului meu, Ghiuţu, a spus: „Băieţi, ceva urât s-a întâmplat…". Toată ziua am lucrat în linişte şi parcă plutea ceva apăsător în jurul nostru. Când am gătat de secerat, fraţii cumnatului nu au venit în sat cu mine, ci au plecat acasă, în Niraşteu, stăpâniţi de teamă şi nelinişte. Am ajuns acasă pe înserat şi când să-mi pun coasa în pom, a intrat în curte un domn şi-mi spune să-l urmez în drum. Acolo mi-a zis să intru în rând alături de fraţii lui tata, Chirilean Grigore, Chirilean Gheorghe, şi cumnaţii mei Radu Teodor şi Pop Dănilă. Ne-a scos din sat şi ne-a dus prin Zăpodea la deal, apoi peste hotar, pe sub pădurea Căpuşului până între hotarul Căpuşului şi hotarul Văii Oroiului, la drumul ţării. În tot timpul drumului, nimeni nu a scos un cuvânt. Când am ajuns acolo, patru oameni săpau o groapă, în cucuruz, la marginea drumului, doi însoţitori, care erau de faţă, în afară de cel care ne-a adus, au luat hârleţele de la cei care săpau şi ni le-au dat nouă să continuăm săpatul gropii. Am tot săpat, la o adâncime de 1,7 metri, iar cei care au săpat înaintea noastră au ridicat din şanţ un om mort şi l-au pus în groapă. Pe noi, cei din Petea, ne-au tras deoparte şi ne-au spus: „Pe unde aţi venit, pe acolo să mergeţi şi să nu scoateţi o vorbă, să ştiţi că, şi peste o sută de ani, dacă nu o să tăceţi, acolo o să ajungeţi şi voi". Pe drum, unchii şi cumnaţii mei mi-au spus că cel mort era Brustur Remus din Lechinţa, iar oamenii pe care i-am găsit acolo au fost Os şi Dan Valer din Căpuş, Grigore Raţiu şi Sasu din Valea Rece. Eu, în timpul acela, nu-i cunoşteam nici pe ei, nici pe securişti".
Despre martiriul eroului Remus Brustur a scris şi vrednicul de pomenire istoricul Traian Bosoancă, şi nu ştim dacă criminalii au fost pedepsiţi vreodată.
