...dar, din păcate, şi nemulţumit. Sunt un tânăr cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din calitatea de cetăţean al acestei minunate ţări. Şi când zic minunată, nu o fac deloc ironic. Sincer, îmi preţuiesc ţara. Dar, cu regret, nu pot spune acelaşi lucru despre întreg poporul.
După cum vă spuneam, sunt tânăr. Şi asta vine la pachet cu bune, dar şi cu rele. Am trecut cu bine prin facultate, prin amândouă, pe care le-am absolvit. Profiluri diametral opuse, ca să fiu pregătit pentru orice mi-ar rezerva viitorul. Nu are rost să vă povestesc cât de „uşor" este să te descurci ca student din bursa de merit. Singura soluţie este să accepţi ajutorul părinţilor. Nu! De fapt nu e singura soluţie. A fost la început. Dumnezeu m-a binecuvântat cu un părinte iubitor
(m-a crescut mama, ajutată de bunica), care m-a susţinut şi nu mă lăsa să simt că salariul ei de funcţionar public aproape s-a înjumătăţit în 2010 şi asta ca să „pună şi ea umărul" la ieşirea ţării din criză. Aparent a ajutat. Mulţumesc mami! Soluţia la care mă refer era găsirea unui loc de muncă. Ştiind cât este rata şomajului, aveam emoţii. Ceea ce auzisem, că foarte greu se găseşte un loc de muncă, nu suna foarte încurajator. Dar, m-am înşelat. Un ziar şi un telefon, de atât a fost nevoie. A durat 5 minute şi mi-am găsit loc de muncă. Tânăr, student şi fără experienţă. Nu era uşoară munca, dar nu m-am speriat. A trecut o lună şi am primit primul fluturaş de salariu. Suma nu era impresionantă, dar ştiam exact ce voi face cu o parte din ea: am invitat-o pe mama la restaurant şi pentru prima dată m-am ocupat eu de notă. E un sentiment de împlinire când reuşeşti să şi produci, nu doar să cheltui. De aceea îmi e greu să îi înţeleg pe cei care nu gândesc la fel. Da, sunt de acord, că e mult mai uşor să primeşti lunar o sumă fără să depui niciun efort, dar dacă toată lumea ar proceda la fel, de unde ar mai veni banii?
Noul meu statut de salariat mi-a oferit o serie de beneficii, dintre care, cel care îmi producea cea mai mare plăcere era posibilitatea de a face naveta la facultate cu maşina (nu personală, ci a mamei). Am circulat mult. Asta înseamnă şi inevitabile întâlniri cu poliţia rutieră. Este nevoie de ordine în trafic. Când vezi că sunt o mulţime de persoane care nu ştiu să scrie şi să citească şi au permis de conducere... Sau persoane cu probleme de vedere, cu alte probleme de sănătate şi au totuşi permis. Nemaivorbind de cei cu deficienţe de natură psihologică. Cred că o soluţie pentru reducerea semnificativă a numărului de accidente şi de incidente în trafic ar fi examenul medical şi psihologic făcut la modul foarte serios şi responsabil înainte de dobândirea permisului de conducere. Îmi amintesc când pentru dobândirea unui certificat medical „clasa 1" pentru pilotaj (am făcut planorism) am trecut printr-un examen medical de două zile şi printr-unul psihologic de alte două zile. Bun, să zicem că treci, cumva, de examenul psihologic şi de cel medical. Dar cum rămâne cu examenul de obţinere a permisului, unde se presupune că ştii să scrii şi să citeşti? Cum reuşeşti? Tot încerci şi la un moment dat... ai reuşit!
După cum văd eu, noi trăim sub un acoperiş cu ţigla spartă şi, în loc să înlocuim ţigla, am pus o găleată care să adune apa de ploaie, şi dacă e cineva atent să o golească când e plină, o goleşte, dacă nu, se revarsă. Asta se face: se combate efectul nu cauza.
Între timp mi-am cumpărat maşină. Second-hand. I-am dublat valoarea după ce i-am achitat taxa de primă înmatriculare şi aproape i-am triplat-o după ce i-am plătit RCA-ul pe un an. Dacă nu ştiaţi, RCA-ul pentru persoanele sub 30 de ani e un fel de lux. Pentru faptul că am un istoric rutier curat nu mi s-a diminuat valoarea poliţei, dar măcar nu a crescut. E bine şi atât.
Mi-am terminat studiile, m-am angajat într-un post bun. M-a ajutat experienţa în muncă din timpul facultăţii, chiar dacă nu avea nici cea mai mică legătură cu domeniul în care lucrez acum. Câştig decent. Şi din salariul meu contribui la fondul asigurărilor sociale din care se plătesc ajutoarele sociale ale proprietarilor unor căsuţe de 600-800 sute de metri pătraţi, conducători ai unor autoturisme mai valoroase decât apartamentul pe care eu mi l-am cumpărat cu credit pe 25 de ani, persoane care nu pot demonstra cu acte nici provenienţa banilor pe care şi-au cumpărat pălăria pe care o poartă, care nu au muncit o zi în viaţa lor, care nu cunosc nici măcar o obligaţie a cetăţeanului român, dar sunt la curent în schimb cu toate drepturile lor, care au denigrat ideea de român în accepţiunea străinilor, şi care mă fac pe mine să mă simt un pic mai puţin mândru că sunt român.
Dar aleg să rămân în ţară... Pentru că, din ceea ce mi se reţine mie la contribuţiile de asigurări sociale, ia şi bunicuţa mea dragă pensia, la fel ca mulţi alţi bunici, care au muncit mult şi greu în ţara asta ca să ne asigure nouă un viitor, care merită mult, dar nu aşteaptă nimic în schimb, care nu şi-ar mai primi drepturile cuvenite după un trai chinuit, dacă am fi acceptat şi eu şi alţii îndemnul fostului preşedinte de a pleca în alte ţări, unde am fi mai apreciaţi şi categoric mult mai bine plătiţi.
