Biserica a avut şi are şi în prezent un rol religios-moral sau duhovnicesc, acela de a sădi în sufletele credincioşilor credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele, îndemnându-i să fie întru toate următori ai învăţăturilor Mântuitorului Iisus Hristos. În istoria culturii vechi româneşti, şi anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, adevăraţi pionieri în vremuri de alegere a luminii de întuneric, ctitori de limbă, de cultură şi de unitate românească. Numele lor a fost căutat cu pasiune şi migală, a fost descifrat de cercetători pe frontispicii sau pe margini de manuscrise şi de cărţi şi a intrat de mult în patrimoniul naţional.
A-i aminti, iar şi iar, e ca o rugăciune senină de laudă şi de mulţumire, ca o cântare Patriei, în care ei sunt refrenul ce revine în ritm de respiraţie în eternitate.
În galeria aceasta a ierarhilor cărturari se înscrie şi marele mitropolit al secolului al XVII-lea Dosoftei al Moldovei. Acesta s-a născut în jurul anului 1624, dintr-o familie românească, originară, se pare, din Suceava. Părinţii săi se numeau Leonte şi Misira. Tânărul Dimitrie Barilă, cum se numea din botez, va fi învăţat carte la şcoala întemeiată de Vasile Vodă Lupu pe lângă Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi. În 1649 era călugăr la mănăstirea Probota. În 1658, datorită învăţăturii şi vieţii sale curate, a ajuns episcop al Huşilor, la începutul anului 1660, episcop al Romanului, iar în 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. Vlădica Dosoftei a fost mereu preocupat de probleme cărturăreşti, alcătuind sau traducând în româneşte felurite cărţi de slujbă şi de învăţătură creştinească.
Cea mai importantă lucrare a mitropolitului Dosoftei al Moldovei este Psaltirea în versuri. Traducerea Psaltirii în versuri (1673) îl consacră drept cel «dintâi poet român», şi nu numai ca traducător. El însuşi mărturiseşte că foarte des strecoară în Psaltire şi versuri originale. În Psaltirea în versuri, de foarte multe ori a reuşit să mlădieze limba română pentru unele moduri de exprimare până atunci neexperimentate, de o necontestată frumuseţe. George Călinescu citează Psalmul ,,La apa Vavilonului", comentând lapidar: ,,Dosoftei are vorba materială ce dă corp mâhnirilor abstracte", iar George Ivaşcu crede a fi avut o foarte serioasă cultură poetică, realizând prin opera lui ,,cea dintâi definiţie a tipului clasic al poetului român", opera lui constituind ,,actul de naştere al poeziei culte româneşti vrednică de acest nume". Această lucrare a fost rodul unei munci grele, lucrând, cum spune el însuşi, «cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani cu foarte osârdie mare». A fost prima încercare de versificare în limba noastră, dând o lucrare de peste 8.600 de versuri, care îl arată ca pe un poet foarte talentat.
Deşi a avut de luptat cu greutăţile începutului, când limba literară românească nu era încă mlădiată pentru a fi folosită în versuri, Dosoftei a dăruit culturii noastre o lucrare de mare valoare literar-artistică. Psalmii versificaţi de mitropolitul Dosoftei au adus multă mângâiere în sufletele credincioşilor români de pretutindeni, unii dintre ei ajungând să pătrundă în cântecele de stea şi în colinde. Mulţi din psalmii mitropolitului moldovean stau mărturie că ei sunt inspiraţi din poezia populară românească. Unele versuri prezintă asemănări vădite cu cele ale Mioriţei sau cu unele din Legenda Mănăstirii Argeş. Dar între psalmii versificaţi de Dosoftei se găsesc unii care, putem spune fără exagerare, îl arată ca pe un poet foarte talentat şi ca pe un strălucit precursor al lui Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Psalmul 102, unul din cunoscuţii psalmi de pocăinţă ai împăratului prooroc David, ca şi alţii, se pare că au inspirat şi pe Tudor Arghezi în Psalmii săi.
Merită să fie subliniat şi faptul că Dosoftei - fără a se îndepărta de textul biblic - a introdus diferite cuvinte româneşti, localizând diferite situaţii. Între psalmii 131 şi 132, Dosoftei a mai adăugat opt versuri, în care arăta binefacerile păcii şi ale bunei înţelegeri între oameni. De asemenea, la sfârşitul Psaltirii, întâlnim 18 versuri alcătuite de cronicarul Miron Costin, în care sublinia originea noastră romană şi unitatea poporului român. Ele au fost alcătuite de cronicar în limba polonă, iar Dosoftei le-a redat aici în româneşte. Urmează alte 12 versuri - sub titlul „Apostrof" - care aparţin tot lui Dosoftei, în care vorbea despre zbuciumul celor ce aleargă după lumi pământeşti.
Dosoftei a fost un poet foarte talentat, care a reuşit să dea în româneşte o operă complexă şi originală, inspirându-se din izvoare felurite, dar mai ales din poezia populară. Psaltirea în versuri este o lucrare originală, o operă naţională românească, în care ierarhul-poet a prezentat ţara şi realităţile ei politico-sociale, poporul cu viaţa şi năzuinţele lui.
