Politicile publice defectuoase au avut și au consecințe grave asupra economiei mondiale și pentru fiecare țară în parte. Neaplicarea unor decizii politice curajoase de reducere a cheltuielilor publice și de salvare a sistemului bancar a obligat guvernele, mai ales în 2011, să ia măsuri dure de austeritate. Tăierea cheltuielilor bugetare a fost și este principala preocupare a tuturor statelor dezvoltate (ca și în România) pentru a se salva de la dezastru economic și colaps financiar. Grecia este țara care a nesocotit luarea din timp a unor măsuri nepopulare, încât a trebuit să fie salvată de Uniunea Europeană, în ultimul moment, de la colaps, de la faliment total datorită faptului că și-a pierdut credibilitatea creditorilor și a piețelor de capital. Guvernele trebuie să aplice o strategie credibilă și eficientă pentru reducerea deficitelor, dar una prin care să nu pericliteze refacerea economiei și așa foarte fragilă. Multe țări au luat măsuri de creștere a vârstei de pensionare, de reformare a sistemului de pensii și de asistență socială, de reducere a cheltuielilor bugetare și de creștere a taxelor, mai ales a unor contribuții mai mari plătite de cei bogați (la noi cei care s-au îmbogățit din contractele cu statul, din banii de la buget, în loc să fie taxați, guvernul le-a acordat scutiri sau ștergerea datoriilor).
Însă, Europa riscă să facă exces de zel în acest sens, pentru a reduce deficitele, cu gândul că austeritatea bugetară va impulsiona creșterea pe termen scurt, care se dovedește a fi o iluzie deșartă.
„Reducerea simultană a cheltuielilor în Europa (mai ales în Uniunea Europeană) va submina refacerea economiei. Diverse combinații de austeritate fiscală și activism monetar produc agitație pe piețele valutare și vor majora riscul producerii celei de-a doua mari greșeli, cum s-a întâmplat în 2011, și în 2012; escaladarea intervențiilor asupra cursului de schimb, atât în statele bogate, cât mai ales în cele în curs de dezvoltare. Toate aceste intervenții produc tensiuni în schimburile comerciale, căci statele vor începe să se acuze reciproc („războiul" e în plină desfășurare) că au încercat să fure startul. Capul de afiș îl deține animozitățile dintre China și SUA". Aceste tensiuni există datorită întăririi controlului asupra intrărilor de capital, ceea ce nu convine Chinei, Rusiei, Japoniei, Indiei, Braziliei și Coreei de Sud, care preferă să-și facă rezerve uriașe, decât să dea frâu liber cursului de schimb.
Se tot caută strategii de creștere, de stopare de la colaps financiar a țărilor din zona euro, ceea ce s-a întâmplat și la întâlnirea de vară a șefilor de stat și a primilor miniștrii din țările Uniunii Europene, a statelor bogate - G 20, însă rezultatele nu sunt deloc convingătoare, axându-se mai mult pe salvarea Greciei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei, care fac parte din zona euro. Pentru moment s-a reușit evitarea acestor probleme, însă punându-se accent prea mare numai pe măsurile de austeritate, nu și cum vor evolua efectele negative în privința nevoii de a face reforme reale în țările dezvoltate, precum liberalizarea pieței muncii și a serviciilor, stimularea creșterii productivității și a veniturilor și în țările în curs de dezvoltare membre ale Uniunii Europene, și nu numai, încât rata mare a șomajului (exemplu Spania - 22%) să nu se cronicizeze. Să se stea mereu ascuns sub umbrela austerității nu e de ajuns. Statele bogate au și ele datoria să promoveze o strategie clară de creștere economică, să facă infuzie de capital și să practice un comerț echitabil pentru a-i sprijinii pe cei mai săraci în realizarea unor venituri mai apropiate de cele ale lor, nu numai să le impună taxe și prețuri (mai ales la energie și servicii) ca în țările dezvoltate.
Ce ar trebui să facă bogații pentru a nu mai fi atât de urâți de săraci (e vorba și de țări)? În primul rând să facă o infuzie mai mare de capital în statele mai puțin dezvoltate pentru a crea acolo locuri de muncă, încât acestea să nu mai fie asaltate de cei rămași în șomaj, în căutare de lucru chiar cu un salariu pe jumătate decât cel primit de localnici. Oficial sunt luate tot felul de măsuri restrictive de către țările dezvoltate cu săracii din țările în curs de dezvoltare, care sunt nevoiți să accepte să lucreze la negru pentru cei care oficial nu-i doresc.
Sub pretextul recesiunii, în majoritatea țărilor lumii, impozitele vor crește, iar cheltuielile publice vor scădea, însă salariile nu vor putea fi majorate. Ca urmare, tensiunile sociale vor crește exponențial. În 2015, oamenii vor deveni tot mai nemulțumiți de lumea în care trăiesc, iar pentru asta îi vor considera răspunzători nu numai pe bancheri, ci și pe politicieni. Furia lor se va manifesta prin proteste de stradă, ca de exemplu cei care au credite în franci elvețieni. În țările în care au avut alegeri și vor mai avea loc, în acest an și în cel viitor, votanții îi vor pedepsi pe liderii politici, cum s-a întâmplat în Grecia. Populiștii, fie ei de stânga sau de dreapta, au promis și vor promite că se vor ocupa de cei aflați la guvernare și de bancheri prin introducerea unor legi care să-i facă răspunzători pentru neajunsurile mari suferite de cei săraci, uitând că și ei la rândul lor au contribuit, direct sau indirect, la dezastrul economic și financiar de acum, care va continua și în anii viitori, mai ales în 2015 și 2016, dacă guvernele și politicienii nu vor lua măsuri de creștere economică, de înființare de noi locuri de muncă prin investiții, în infrastructură, sens în care, la noi, până acum au existat numai promisiuni neonorate.
