De la o vreme, observăm cu ochiul liber că parlamentarii (și de la Senat, și de la Camera Deputaților) nu se mai opun prin vot solicitărilor organelor judiciare, de ridicare a imunității parlamentare, în cazul unor colegi. Desigur, cu excepțiile de rigoare. C-așa-i în democrație! În orice caz, acum, mai mult ca oricând, parlamentarilor care au călcat „pe bec" (în diverse cauze), colegii lor din cele două camere le-au oferit prilejul să-și apere nevinovăția în fața justiției, nu ascunzându-se în spatele unui abuz de imunitate. De ce „abuz de imunitate"? Pentru că, în pofida prevederilor Legii nr. 96/2006, privind statutul deputaților și senatorilor - conform cărora „parlamentarii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate" -, de mulți ani, asumarea răspunderii pentru faptele sau acțiunile liderilor politici (altele decât cele stipulate în Lege, cap. V, art. 22) a reprezentat o himeră.
Urmarea: în spatele imunității s-au ascuns cele mai mari fapte de corupție, de-a lungul tuturor guvernelor post decembriste. Iar, pe cale de consecință, Parlamentul - care ar trebui să reprezinte „simbolul" a ceea ce numim „democrație" - să se afle, conform tuturor sondajelor de opinie, în coada credibilității.
Și acum, în 2015, în pofida, cum spuneam, unei „schimbări de macaz" (și datorită criticilor venite dinspre UE!), mai există încercări de a se sustrage de la ridicarea imunității. Cel mai recent caz l-a reprezentat senatorul Varujan Vosganian (PNL), care a fost foarte vehement la adresa procurorilor DIICOT care au cerut aviz pentru începerea urmăririi penale pe numele său. Speriat de ancheta DIICOT, Vosganian a „pozat" în victimă, deși, în dosarul „Gaze ieftine pentru Interagro", procurorii DIICOT susțin că fostul ministru a intervenit personal pentru favorizarea milionarului Ioan Niculae.
Or, încă, și acum (deși în mai mică măsură), parlamentarii (cei cu…musca pe căciulă (evident) se mai ghidează după principiul „o mână spală pe alta", iar în spatele voturilor se ascunde, încă, spiritul gregar al unei găști în care compromisurile și interesele de gașcă primează (primau).
Cum să fi avut credibilitate Parlamentul, câtă vreme, în probleme ce vizează privilegiile deputaților și senatorilor, se vota ca pe vremea Marii Adunări Naționale, Puterea și Opoziția votându-și, după caz, în unanimitate deplină, pensii sau indemnizații speciale, fără cea mai mică remușcare și jenă față de cei care i-au ales, concedii nesfârșite ș.a.?
Pe de altă parte, deși presa a semnalat, adeseori, cazuri de corupție în care au fost implicați parlamentari (inclusiv pentru infracțiuni de conflict de interese), ridicarea imunității devenise, până de curând, o luptă cu morile de vânt. Astfel stând lucrurile, mai putea avea alegătorul încredere într-un asemenea politician? Greu de crezut.
Se pare însă, cum spuneam la începutul acestor rânduri, că, de la o vreme, parlamentarii nu se mai opun, prin vot, solicitărilor organelor judiciare, că au înțeles că „nu ei sunt stăpânii legii, ci legea este stăpânul lor", cum remarca la sfârșit de mandat Traian Băsescu. Să sperăm însă că nu este un simplu… foc de paie! Mai ales că, în 2016, se vor confrunta, din nou, unii, cu voturile cetățenilor!
Ce-i drept, dacă vrem să fim realiști, în unele cazuri (și până la un moment dat), nici justiția nu a fost mai… brează, când a fost vorba de credibilitate. ținut strâns la pieptul politic al mai-marilor zilei, actul de justiție a învățat să se muleze perfect pe „indicațiile prețioase" ale celor care nu concep ca un procuror șef numit politic să nu răspundă „prezent" ori de câte ori situația o impune.
Ultimele evenimente - petrecute atât în Parlament, cât și în justiție (acțiunile DNA, mai ales) - ne arată, însă, că poate fi și altfel! Asta spre binele întăririi democrației, și nu a hoției!
