La tipurile de autoritate menționate evidențiem autoritatea carismatică și personală, unde puterea este excesiv de personalizată, chiar în lipsa unei legitimități reale, după cum s-a întâmplat la noi în această perioadă în care fenomenul corupției a devenit un mod de viață și un principiu suprem. Nu este cazul să vorbim de autoritate morală sau deontologică, cel puțin în prezent, chiar dacă victimele căzute în malaxorul corupției pozează în ființe imaculate și apărători înverșunați ai justiției și ai statului de drept. O asemenea disimulare conduce la decredibilizarea celorlalte forme ale autorității, regăsite în diverse domenii și nivele ierarhice, cum ar fi autoritatea politică, autoritatea juridică și autoritatea instituțională și organizațională în general, tot mai ilegitime și delegitimate. Acestor forme ale autorității mai adăugăm și altele, cum ar fi autoritatea distributivă-disipativă, prin intermediul căreia persoana ce deține o asemenea autoritate, în conivență cu alte persoane deținătoare de status și rol incongruent și conflictual, își distribuie autoritatea și responsabilitatea, diminuând și chiar estompând controlul instituțiilor statului asupra acestui fenomen, unele dintre acestea chiar favorizând acest fenomen prin trafic de influență, abuz de putere, șantaj și mită. În antiteză cu această formă a autorității, specifică unui stat de drept, ar trebui să existe o autoritate integrativă, regăsită în asemenea structuri funcționale integrative care au menirea să împiedice corupția și să integreze elementele sistemului, făcându-l mai stabil, mai dinamic, mai coeziv și mai sinergic. Să ne mai întrebăm cum a degenerat acest fenomen al corupției la toate structurile și nivelurile, când cei care dețin puterea trăiesc în coabitare cu cei care sunt responsabili cu gestionarea și cu estomparea unui asemenea flagel național, și când se substituie puterii instituționale, a statului în general? Evident că o asemenea întrebare nu-și mai are rostul când fenomenul a devenit atât de transparent, devenind retorică. În acest mod, transparența fenomenului, pe fondul personalizării instituționale, a condus la un consens simbolic generalizat-cotidian, un modus vivendi pentru fiecare individ predispus spre corupție, autopercepându-se ca un atom social într-o continuă mișcare brauniană, în afara unor reguli, norme și valori care să-l circumscrie pe orbita sistemului social, gravitând în disjuncție cu valorile și tendințele acestuia. S-a ajuns până la acel prag al intoleranței normativismului social, până când fiecare individ acționează și se comportă în raport cu propriile interese și aspirații, motivațiile fiind strict individuale și/sau de grup, asemenea și normele și valorile sociale, normativismul fiind destructurat, căzând tot mai mult în desuetudine. În acest mod s-a ajuns la ceea ce în sociologie se numește individualism democratic, ca formă a democrației în conformitate cu care fiecare face ce vrea, în raport cu propriile interese și în ignoranță totală cu normativismul social, pe fondul egocentrismului, antropocentismului, orgoliului nelimitat și a autosuficienței în plan spiritual și intelectual. În același timp, în cadrul individualismului democratic, opus democrației reale, interesele sociale și naționale sunt repudiate și convertite în motivații particulare, pe fondul unei mișcări și dinamici motivaționale de tip antropocentric, fiecare dintre aceștia devenind propriul lor demiurg, în coroborare cu valorile pragmatismului exacerbat și a unei puteri autocrate supravalorizate în plan decizional. Într-un asemenea individualism și antropomorfism maladiv, sau antropofag, specific unei antropofagii politice, după un remarcabil jurnalist, corupția este un fenomen ce susține un asemenea mod de percepere și reprezentare socială, ceea ce face ca în explicarea fenomenului analizat să se constituie într-o paradigmă teoretică interpretativă, alături de explicațiile empirice de factură cotidiană-etnometodologică și fenomenologică, fără un suport științific adecvat. În analiza raportului dintre autoritate și corupție, cea mai evidentă formă a autorității generatoare de corupție este autoritatea enunțiativă sau nerecunoscută, fără aplicabilitate, ceea ce conduce la ilegitimarea și delegitimarea purtătorului acesteia și a structurilor care facilitează acest fenomen. De aici o altă formă a autorității, frecvent regăsită în managementul organizațional, autoritatea coercitivă - sancționatorie, în antiteză cu autoritatea recunoscută.
Toate aceste forme degenerative ale autorității și puterii conduc spre o modalitate ce au un numitor comun esențial, și anume lipsa de conținut și competență. Autoritate pe care într-o asociere cu ceea ce în teologie, și nici pe departe într-un mod blasfemator, am denumi-o asemenea dreptului divin, autoritate kenotică. Pentru a nu rămâne doar la nivel enunțiativ, voi evidenția că în religia creștină prin kenozășcoborâre și golire de conținut, este desemnat acest fenomen al autogolirii de conținut a divinității de iubirea de sine, în scopul disipării iubirii în și față de creație, nefiindu-și sieși suficient. Atingând o asemenea problemă, nici pe departe în mod incidental, se cuvine să evidențiem asocierea dintre corupție-rupere și acei îngeri decăzuți, Satan și diavolul în general. Analiza etimologică asociativă a celor doi termeni ne permite să observăm că termenul de corupție, sub raport lingvistic, este intim legat de două ființe ale creației nevăzute. Făcând referință la Satan, ca substantiv propriu, acesta provine prin traducere din limba ebraică și înseamnă cel ce dezbină, pe când substantivul comun diavol provine din limba greacă, și înseamnă calomniator, dar și o forță negativă de influență, ca atribut principal al puterii, alături de autoritate și legitimitate. Asemenea influențe conduc la manifestări ce vizează desfrâul, hedonismul-plăcerile corporale instinctive și hormonale (hormonii depășind neuronii și emoția rațiunea), ura și dezbinarea, implicând fenomenul corupției la nivelul VIP-urilor, și din păcate și a unor pretinse elite, care se asociază și realizează prin intermediul corupției. A celor ce aparțin gulerelor albe-white collar, din care s-a desprins criminalitatea gulerelor albe (concepte introduse în sociologia anglo-saxonă de sociologul C.W.Mills), fenomen foarte prezent și în societatea românească prezentă. A falselor elite descrise de cunoscutul sociolog italian V. Pareto: elitele degenerative și speculative, asociate în plan simbolic cu elita vulpilor și a leilor, la care am adăuga în mod adaptativ elita șobolanilor, tot mai des regăsită în peisajul social și politic românesc contemporan.
(sfârșit)
