Nicio cancelarie străină n-a pus sub semnul întrebării apartenența Transilvaniei la România

Revenind la Transilvania noastră (pe care sovieticii înșiși o consideră în descrierile lor un fel de „rai pe pământ", și pe care noi, românii, nici cei ardeleni, darmite ceilalți, n-o prețuim nici a zecea parte), afirmăm cu deplină satisfacție că, deși aflată de două ori în dezbatere internațională, la cheremul marilor puteri; o dată, la Conferința de Pace de la Paris, după Primul Război Mondial, iar a doua oară, tot la Conferința de Pace de la Paris, după Al Doilea Război Mondial (1946-1947), niciuna din marile puteri aflate în juriu n-a susținut nici un moment că ea nu face parte integrantă din România și, ca atare, ar trebui alocată altcuiva. Desigur, la insistențele apocaliptice ale ungurilor, unii, mai mult din complezență decât din convingere, au susținut cu o jumătate de gură „să le dăm și lor ceva din ea." Românii trebuie să știe acest lucru esențial. Este o chestiune de demnitate care trebuie mai puternic afirmată în fața celor care vorbesc despre „nedreptatea de la Trianon", care, de fapt, nu există. Slogan mincinos și provocator cu care aceștia „ornează" toate mitingurile și demonstrațiile pe care le organizează, inclusiv cele cu prilejul zilei de 10 martie, cărora ar trebui să li se pună capăt.

Deși nu era interesat în mod deosebit de cât de mare va fi România, sau din ce teritorii va fi alcătuită ea, nici Hitler n-a fost de acord cu cedarea către Ungaria a întregii Transilvanii, cu toate că solicitările erau foarte insistente din partea acesteia, decizând, în cele din urmă, cu prilejul Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, ca numai o parte din Transilvania (43 la sută) să intre sub stăpânirea Ungariei.

În aceeași manieră a refuzului satisfacerii pretențiilor ungare cu privire la Transilvania s-a întâmplat și cu Stalin, la final de război. Mai mult decât atât, ministrul de externe sovietic, temutul Molotov, nici nu vroia să stea de vorbă cu oficialii maghiari: ministrul de externe Gyongyosi și prim-ministrul Nagy Ferencz. Pentru că și istoria are memoria ei, iată ce spunea un înalt oficial sovietic pe numele său Șuriț, în dezbaterea din 8 iunie 1944 pe tema pregătirii Tratatelor de pace. „În ciuda originii ugro-mongole, ungurii au constituit întotdeauna avangarda nemților în sud-estul Europei și o unealtă pentru asuprirea tuturor popoarelor slave (cehi, slovaci, sloveni, sârbi, croați, bosniaci). Nu întâmplător maghiarii în aproape toate războaiele purtate cu Rusia au fost în mod constant de partea dușmanilor Rusiei. O situație opusă poate fi observată în ceea ce privește România." p.285).

Cu asemenea „carte de vizită" ungurii nici nu aveau ce căuta pe la Kremlin și, totuși, trecând peste toate umilințele nu s-au lăsat. Aceleași documente desecretizate cuprinse în cartea profesorului Onufrie Vințeler „Problema Transilvană…" arată cum cei doi înalți oficiali unguri au prezentat în cele din urmă lui Molotov pretențiile asupra Transilvaniei, de data aceasta mult mai modeste decât la începutul războiului. Ei au încercat să negocieze cu acesta, dar fără succes, o suprafață de 11.800 kmp și o populație de 900.000 de locuitori, ca a doua zi (10 aprilie 1944), să se prezinte în fața lui Stalin cu o solicitare dublată: 22.000 kmp și o populație de 1,5 milioane de locuitori, dintre care 850.000 maghiari. Raționamentul acestui plan ar fi fost să echilibreze numărul de români în Ungaria cu cel de maghiari din România. Răspunsul lui Stalin a fost politicos, dar destul de vag: „Mă îndoiesc ca românii să accepte o asemenea cedare teritorială". Era vorba de o fâșie de 100 km adâncime din vestul țării, ce cuprindea și orașele Arad, Oradea și Satu-Mare.

Iată un alt raționament sovietic emis la acea vreme (5 iunie 1944), ce urma să spulbere pretențiile ungurilor de a ciupi ceva din Transilvania: „Împărțirea provinciei (este vorba de Transilvania) de-a lungul granițelor etnice este complet exclusă, deoarece populația din această zonă este amestecată, iar populația maghiară se găsește în toate zonele în număr mult mai mic decât populația românească. Este adevărat că secuii-maghiari locuiesc într-un grup compact de aproximativ un milion de oameni?!, dar zona respectivă este situată la marginea părții de est a Transilvaniei și se află la mare distanță de Ungaria, în apropierea Câmpiei Române, iar la nord și la vest de acest ținut locuiesc români" (p.279).

Cu alte cuvinte, predecesorii unguri care au creat de-a lungul secolelor enclave ungurești în mijlocul populației românești, împresurându-i prin tot Ardealul, pentru dispersarea și slăbirea coeziunii acesteia, au complicat atât de mult lucrurile încât ele au devenit imposibil de descâlcit, adică de separat. Acesta este și motivul pentru care separatiștii noștri de azi zbiară doar ca să se audă, provocând vrajbă între români și maghiari, pentru că problema separatismului nu poate fi rezolvată în mod obiectiv în România, cum ar fi cazul rușilor din Ucraina. Dacă ea s-ar fi putut soluționa, lucrul acesta s-ar fi făcut la Conferința de Pace de la Paris în 1946-1947, pentru că ungurii au reușit să sensibilizeze atât pe americani, cât și pe englezi cu această problemă, introducând în discuția Conferinței de Pace un amendament împotriva celui sovietic, în care se cerea ca o parte a Transilvaniei să fie cedată Ungariei. Subiectul a fost dezbătut în cadrul Conferinței, dar nici oficialii englezi și nici cei americani, n-au reușit să identifice o fâșie de la granița cu Ungaria care să poată fi retrocedată acesteia, motiv pentru care s-a închis subiectul. Realizarea vreunei enclave în secuime a fost de asemenea exclusă de către participanții la Conferință. Înființarea Regiunii Autonome Maghiare a avut loc mult mai târziu, prin 1952, ca o decizie exclusivă a lui Stalin, devenit stăpân deja pe România prin comunismul impus. Iată ce spunea, la Conferința de Pace de la Paris, secretarul de stat american Dunn Byrnes, președintele celei de a 14-a ședințe a Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe (20 sept.1945): „Statele Unite consideră că ar fi frumos dacă ar exista o șansă de a vedea unele modificări la frontiera maghiaro-română și anume, cât mai puțini maghiari să rămână, pe teritoriul românesc. Din păcate acest lucru nu se poate face."

Mesajul de acum 70 de ani este perfect valabil și azi. Maghiarii nu pot fi rupți de români, iar maghiarimea din România nu poate exista și prospera decât în directă și strânsă legătură cu destinul acestora. Neputând fi trasă o linie de demarcație, românii și maghiarii din Transilvania sunt condamnați să se bucure și să sufere împreună. Necazul unora îi afectează pe ceilalți. Așa că orice tendință sau gest separatist este contraproductiv și sinucigaș. Dacă vor prosperitate românii și maghiarii din România n-au altă soluție decât să o făurească împreună, în patria comună. Statutul de minoritari, de 6,5 la sută la nivel național și de 19,6 la sută la nivel de Ardeal, îi obligă pe maghiarii din România să-și cunoască și limitele, dar și obligațiile. Cerbicia insuflată de politicienii segregaționiștii, de a manifesta ostilitate declarată față de români și statul român, față de limba oficială a statului, atitudini retrograde cultivate în ultimul sfert de secol de către politicienii maghiari, care vântură amenințător flamura autonomiei teritoriale, constituie un gest de imoralitate umană și politică. Prin natura poziționării lor, maghiarii din România nu-și pot făuri un stat al lor. Răspunsul acesta l-au dat marii politicieni ai lumii cu prilejul ambelor conferințe de pace, atât de după Primul, cât și după Al Doilea Război Mondial și este perfect valabil și astăzi. Ca urmare, mișcările acelea separatiste, gen marșul din 10 martie, ar trebui scoase din recuzita dialogului democratic, pentru că ele fac foarte mult rău relațiilor interetnice. Maghiarii din România nu pot prospera, crește și dezvolta decât printre români și alături de români, adică împreună. Este un dat al istoriei pe care cel care dorește să-l șteargă cu buretele acționează împotriva interesului propriei etnii.

 

Lasă un comentariu