Soarta căminelor culturale din satele din România, după decembrie 1989, s-a înscris pe o pantă descendentă. Multe dintre ele „au ieșit din schemă". Au ieșit din uz. Au dispărut încet formațiile de dansuri populare, corale, echipele de teatru etc., activități care le animau și în care se regăseau colectivitățile din mediul rural. Unele și-au păstrat utilitatea servind doar nevoilor comunităților: nunți, mese după înmormântări...
Manifestările care antrenau cultural viața satului au fost abandonate - depopularea, îmbătrânirea ar putea fi principalele cauze. Dar poate cele mai grave sunt nepăsarea, dezinteresul, delăsarea...
Unele cămine culturale au îmbătrânit și ele, nefiind departe de a deveni amintirea unor vremuri îndepărtate.
Dincolo de ideologii - deși, paradoxal, înainte de decembrie 1989 interesul pentru viața culturală la sate, pentru tradiții era... sub control - căminul cultural ar fi trebuit să rămână o instituție vitală a satului, nu doar pentru a nu fi lăsată să se piardă moștenirea trecutului, ci și pentru a fi cadrul care să satisfacă nevoile culturale individuale și ale comunităților rurale.
Bugetele alocate acestora au devenit tot mai firave, responsabilii/directorii de cămine culturale au ajuns să fie ținuți în slujba unor primari, pentru mici servicii, dar în destule localități de căminele culturale nu mai răspunde nimeni. Mai e cineva la care se păstrează cheia de la cămin, dar care e un fel de... îngrijitor: mai dă cu mătura, mai alungă păianjenii...
Iar în unele cămine culturale vara e cald, dar atunci țăranii sunt la muncile câmpului, iar iarna, când ar mai avea timp locuitorii satelor, sunt greu de dezghețat pereții.
Cândva, februarie era o perioadă cu mari mișcări scriitoricești prin sate. „Luna cărții la sate" însemna întâlniri cu scriitorii, prezentări de cărți, recitaluri de poezie, concursuri literare...
De ce au ajuns să aibă o astfel de soartă căminele culturale ar trebui să ne îngrijoreze pe mulți. În primul rând pe cei care sunt privați de dreptul la cultură, cărora le este îngrădit dreptul la cultură, apoi pe cei care administrează căminele culturale - primăriile, care uită că ele sunt cei care trebuie să aloce în buget sume pentru aceste instituții.
Apoi, există și la nivel județean responsabilități legate de căminele culturale.
Sigur, sunt și excepții. Care țin mai degrabă de oameni despre care obișnuim să spunem că sunt cei care „sfințesc locul" sau „sunt oameni potriviți la locul potrivit". Oameni care nu se lasă îngenuncheați nici de lipsa banilor, nici de inerții... capitaliste, care mai cred în cultură, care mai cred că tradițiile sunt marca noastră de identitate și că ele fac diferența specifică între noi și ceilalți, într-o Europă dispusă mai degrabă să niveleze decât să pună în valoare altitudinile fiecărei națiuni în parte.
Poate că încă nu e prea târziu sau măcar ne facem iluzia că nu e încă ceasul al doisprezecelea, și-a mai rămas puțin timp să ne întoarcem cu respect și responsabilitate către căminele culturale, să punem din nou suflet între pereții reci, pe care să-i încălzească.
Pentru că trebuie să aducem căminele culturale din nou, acasă, la casa lor.
