Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial a avut ca scop realizarea unei noi ordini europene în funcție de aspirațiile celor care l-au provocat, respectiv Germania, Italia, cu sateliții lor, Ungaria și Bulgaria. Nemulțumiți de tratatele de pace de după Primul Război, în cazul Ungariei, cel de la Trianon, aventura în cea de-a doua conflagrație a avut ca scop recuperarea de teritorii de la cehoslovaci, ucraineni, iugoslavi și români. Cea mai vizată a fost, fără îndoială, Transilvania, care, în prima fază a războiului, a fost și ciuntită prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. Numai că războiul a fost început de unii și câștigat de alții (Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA, la care, din august 1944, s-a aliniat și România). Așadar, pe parcursul a aproape șase ani de război, Transilvania a trecut din custodia unora în a altora, astfel încât, la Conferința de pace de la Paris, din anii 1946-1947, cei care i-au hotărât pentru a doua oră destinul au fost aliații, și în primul rând sovieticii, conform înțelegerii avute prin celebrul bilețel (90 la sută influență sovietică, 10 la sută influență occidentală). Transilvania a intrat în vizorul rușilor încă din februarie 1943, după crâncenele lupte de la Stalingrad, când a și fost întoarsă soarta războiului. Așa cum am mai subliniat, în viziunea rușilor, soarta Transilvaniei a trecut prin mai multe etape, destinul ei final fiind hotărât abia în 1945. Rușii, ca și ceilalți aliați, au refuzat din capul locului să valideze rapturile teritoriale comandate de Hitler, dar nici n-au acceptat ideea ca Transilvania să fie retrocedată României în mod necondiționat.
Din contră, cei care pregăteau noua ordine postbelică europeană, și sovieticii erau foarte interesați de acest lucru, s-au gândit și la alte variante, pentru că prada era prea valoroasă ca să o ofere stăpânului gratuit. În dezbaterea Comisiei pentru pregătirea tratatelor de pace și a ordinii postbelice, condusă de Litvinov, prim-adjunctul lui Molotov, care și-a desfășurat lucrările în mai multe runde, în intervalul anilor 1943-1945, au intrat în dezbatere patru variante, adică toate cele posibile și anume: 1. Să se valideze Diktatul de la Viena; 2. Transilvania să fie alipită în întregime Ungariei; 3. Transilvania, stat independent, și 4. Să fie redată României integral. Așa cum am mai subliniat, primele două propuneri au fost înscrise pe ordinea de zi doar formal, pentru că asupra respingerii lor s-a căzut de acord dinainte, aceasta fiind și directiva lui Stalin, cât și a aliaților. Cartea profesorului Onufrie Vințeler ne prezintă în traducere întreaga discuție avută pe această temă între cei șase membri ai Comisiei de pregătire a conferinței de pace: Litvinov, Lazovski, Manuilski, Șuriț, Stein și Iunin. Din lecturarea stenogramei, ne putem da seama cât de dramatice au fost aceste dezbateri pe ultimele două puncte, astfel încât putem spune că numai Dumnezeu a dat membrilor Comisiei gândul cel bun, pentru ca să decidă, ca propunere finală, varianta nr.4, adică Transilvania să fie redată integral României.
Marea bătălie s-a dat pe varianta ca Transilvania să devină stat independent și ea ar fi avut reușită de succes, dacă n-ar fi complicat prea mult lucrurile în această zonă a Europei, și dacă această comisie nu l-ar fi avut pe Șuriț, care nu știm din ce motive s-a luptat din răsputeri pentru a-și convinge colegii de justețea măsurii de a aloca României întreaga Transilvanie. Iată câteva pasaje din luările lui de poziție, care merită reliefate și regretăm că spațiul nu ne permite să le consemnăm pe toate. „Din cele 4 variante, spunea Șuriț, gândite teoretic, de rezolvare a problemei Transilvaniei, două dintre ele, așa cum a fost menționat în cuvântul de deschidere al tovarășului Litvinov, sunt în mod evident inacceptabile pentru noi. Cedarea Transilvaniei Ungariei ar fi o încălcare flagrantă a intereselor majorității populației din Transilvania, un act de recompensă nejustificată pentru unul din sateliții cei mai zeloși ai Germaniei și o enormă amenințare la adresa Cehoslovaciei. La prima vedere mai interesantă ar fi soluția formării unui stat independent, dar am îndoieli serioase dacă în organizarea Europei postbelice ar trebui să alegem calea parcelării și balcanizării, care, fără îndoială, ar contribui la creșterea anarhiei în Europa - p.283)".
Trecând la pledoaria pentru România, acesta a spus, printre altele: „Reprezintă oare populația din Transilvania o națiune separată și distinctă de populația din România sau de cea din Ungaria? Bineînțeles că nu! În Transilvania românii reprezintă majoritatea populației și în mod categoric aceștia nu sunt diferiți de locuitorii originari din România, în timp ce minoritatea maghiară care locuiește aici se deosebește puțin de maghiarii originari din Ungaria. De asemenea, noi nu avem date din perioada Austro-Ungariei sau din perioada guvernării românești că în Transilvania ar fi fost identificate tendințe separatiste sau s-ar fi întreprins acțiuni serioase pentru formarea unui stat independent, Transilvania, și că această idee ar fi adus împreună maghiarii și românii din Transilvania și i-a făcut să uite de conflicte interetnice. Dimpotrivă, am remarcat altceva: românii transilvăneni în marea lor majoritate fiind țărani au avut de suferit în urma exploatării moșierilor maghiari. Având în vedere toate aceste motive cred că cel mai potrivit ar fi să ne orientăm asupra cedării în viitor a Transilvaniei României". Și pentru ca Șuriț să fie în ton cu ceilalți colegi de dezbateri a conchis: „O astfel de soluție consolidată de garanții ferme pentru interesele țării noastre (URSS) este justificată de faptul că, prin eliminarea disputei între Rusia și România cu privire la Basarabia, vom obține un fundament solid pentru o dependență puternică a României de politica noastră".
Mărturisesc, m-a impresionat profund atitudinea acestui Șuriț, despre care ar fi dorit să știe mai multe însuși autorul cărții „Problema Transilvană…" dar, din păcate, nu s-a putut. Oricum, îi mulțumim pentru că este greu să găsești printre ruși oameni care să țină cu adevărat cu dreptatea, atunci când este vorba despre România. Pentru că, și atunci, ca și acum, propaganda sovietică nu ne menajează deloc, apelativul de „imperialiști" la adresa noastră fiind cel mai des folosit.
Se spune că totul e bine când se termină cu bine. Deși crearea unui stat independent al Transilvaniei a avut mai mulți adepți, iată că în cele din urmă binele a învins. Ca să ne facem o idee asupra ceea ce putea fi, iată cum argumenta în acest sens Lazovski: „Consider că cea mai bună soluție ar fi să optăm pentru crearea unui stat independent,Transilvania. Noi nu suntem interesați să întărim puterea Ungariei sau a României! De ce trebuie să facem România mai puternică? De ce trebuie să consolidăm Ungaria?"
Este posibil ca declararea Transilvaniei ca stat independent să-i fi speriat pe mulți la acea vreme. Propunerea i-ar fi iritat și pe aliați, care vedeau în această variantă o antecameră a transformării acesteia într-o Republică Sovietică Socialistă, variantă care deja era lansată pe piață și încurajată de maghiarii budapestani, dar și de cei din interior. După judecata acestora „decât la români, mai bine la ruși."
Se spune, de asemenea, din vechime, că „Istoria este învățătoarea vieții" („Historia magistra vitae est"). Oare când, noi, românii, după asemenea informații, care ne redau cu un dramatism ieșit din comun întregul calvar al Transilvaniei, vom învăța să nu ne mai jucăm cu soarta acestei inimi de Românie, care este ea? Pentru că, de 25 de ani încoace, nu facem altceva decât să o menținem nelipsit în „gura lupului", și n-am dori pentru nimic în lume să pățim cu ea ca în fabula cu vulpea și corbul. Și asta, pentru un pumn de voturi, extrem de toxice, și într-un fel și în celălalt, pentru a da posibilitatea iredentiștilor să-și facă jocul, iar alor noștri să poată jecmăni în liniște țara, care, din păcate, nu e încă nici întreagă, și nici prosperă.
