Miercurea trecută, 25 februarie 2014, în Camera Deputaților s-a petrecut un eveniment deosebit, care va rămâne pentru totdeauna în arhiva Parlamentului și în memoria tuturor românilor, mai ales în cea a transilvănenilor. „Camera Deputaților a adoptat, cu 320 de voturi pentru, patru împotrivă și 10 abțineri, proiectul de lege, inițiat de Crin Antonescu și Theodor Athanasiu, care prevede conferirea titlului de Erou al Națiunii Române lui Avram Iancu". „Pentru cinstirea, în mod deosebit, a memoriei lui Avram Iancu (1824-1872), considerat cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, cu merite excepționale în afirmarea identității și a drepturilor naționale pe teritoriul strămoșesc, se conferă fostului conducător al Revoluției Române, de la 1848-1849, din Transilvania titlul de Eroul al Națiunii Române", se spune în expunerea de motivare a inițiatorilor.
Un semn de dreptate prin timp, ecou îndepărtat al tuturor clopotelor bisericilor Ardealului, pentru simbolul național, pentru Craiul Munților, pentru comandantul de oaste, la 24 de ani, în Cetatea de cremene a Apusenilor. Și aplauze, felicitări și laude pentru cei doi inițiatori - Crin Antonescu și Theodor Athanasiu, pentru cei 320 de deputați care au votat pentru așezarea, pe tabla de aur a Neamului, unde-i scris cu numele veșniciei, a lui Avram Iancu, Eroul Națiunii Române!
Primind știrea în redacție, m-a fulgerat un gând al revoltei, având în față acea secvență, în care nemernicul, pițărăul, Iuda purtând numele ticălosului Csibi Barna, își permitea nesimțirea, obrăznicia, sfidarea, ura nestăpânită, provocarea, nebunia de a-l spânzura, simbolic, pe eroul nostru național Avram Iancu într-un spațiu public din județul Harghita, sub privirile uimite ale unor copii. Un gest încă rămas nepedepsit de legile românești, de duhul păgubos al blândeții unor autorități care pot spune și simți orice, numai că sunt români n-au dovedit. O toleranță românească din partea unor indivizi ai Puterii, echivalentă cu prostia! Insul Csibi Barna, după aceea nelegiuire, s-a plimbat cu postul, de acolo-acolo, ca, până la urmă, să-și ia catrafusele și să plece în Ucraina, să mai ațâțe focul și pe acolo, poate dând o mână de ajutor rusofonilor! Insul acesta, după spânzurarea simbolică a păpușii lui Avram Iancu, și-a permis să-l întâmpine, la Tușnad, pe Traian Băsescu, președintele (de paie) de atunci, cu o pancartă pe care scria: „Pașaportul, domnule președinte!", purtând, ostentativ, un tricou pe care era desenată harta României fără Transilvania! Credeți că a avut Traian Băsescu vreo reacție? Nu! Nici măcar o tresărire! Așa cum blege au rămas și autoritățile române în fața tuturor nemernicilor porniți, în nebunia lor autonomist-secesionistă, loviți de damblaua reîntoarcerii Ungariei Mari, să destructureze Statul Român, cu gândul otrăvit al refacerii cosmetizate a fostei Regiuni Autonome Maghiare, al federalizării și ruperii țării în bucăți. Boală grea! Dar Atotputernicul Dumnezeu, care le știe, le vede pe toate, nu bate cu bâta! Tuturor le vine rândul în această centrifugă a devălmășiilor vieții, când vor plăti pentru faptele lor mizerabile.
Scriind toate acestea mă gândesc, întorcându-mă pe căile memoriei, la o fotografie de la 1870. Ultimul chip al Iancului, al marelui erou al românilor transilvăneni. Păr și barbă albe. Mustăți stufoase. Albe și ele. Craiul Munților privește trist, absent, undeva departe, în gol. Pare o umbră din tot ce a fost! Așa scriam, la 22 martie 2011, în editorialul „Cu gândul la simbolul nostru național - Avram Iancu, Crăișorul Munților", cu un nod în gât, cu o lacrimă strivită între gene. Mândrul Crai al Munților mi-a tutelat copilăria și tinerețea cu îndârjirea, cu lupta, cu demnitatea și cu speranțele lui. Și mi-a fost model în viață. Îmi vine în minte acel număr din „Federațiunea" (1872) cu necrologul dedicat lui Avram Iancu, mie pus la dispoziție, cu mulți ani în urmă, pe când încă se afla printre noi, de Valeriu P. Vaida. Și acum îmi mai petrec ochii pe slova veche și parcă aud, ca un ecou prelung, fluierul lui prin munții de piatră, înviind cuvintele: „Monumentu', celu' mai puternicu', tu ți l-ai plantatu în pepturile noastre, și memoria ta dulce în veci ne va fi scumpă…". Scriam atunci, toate acestea, în eseul-reportaj „Transilvania din suflet", cuprins în volumul colectiv „Cartea Mureșului", apărut la Editura Eminescu, în anul 1986. Iar acea „memorie scumpă", într-adevăr, m-a însoțit pretutindeni.
Trecători prin lume, ne întoarcem cu gândul la marii noștri înaintemergători, cu chipurile lor luminoase din paginile istoriei, veșnic rămase în inimile noastre, ca pios omagiu adus înaintașilor luptători, identificați, întru totul, cu Neamul, cu pământul, cu credința, cu sufletul românesc. Iar când un pițărău batjocorește memoria Eroului Național Avram Iancu te doare, ceva se revoltă în tine, ca român, când insul, nesimțitul Csibi Barna, înscenând un „proces" și chiar o „execuție" pe sfântul nostru pământ românesc, își bate joc de o întreagă istorie a Ardealului. Mereu mă întorc la fotografia aceea cu chipul suferinței și încercărilor fostului cancelist la Tabla Regească din Târgu-Mureș, pentru a înțelege și cumplita lui dezamăgire după 1848-1849, supărarea lui pe vicleanul împărat de la Viena.
Derbedeul, neisprăvitul, zărăitul, dusul cu pluta Csibi Barna, insul cu apucături de călău, pornit împotriva a tot ce-i românesc, în ura lui viscerală, în postura de jalnică piticanie, a piticului neputincios în fața uriașului, care, la 14 martie 2011, îl „judeca" și îl „spânzura", n-a citit, nimic, nici măcar un rând, despre Crăișorul Munților. Tocmai de aceea, cum scriam și altădată, insului îi aducem, din nou, la cunoștință, un document al vremii. Este vorba despre un raport al căpitanului austriac Gratze către Excelența Sa baronul de Wohlgemuth, guvernatorul civil și militar al Transilvaniei, întocmit la 10 ianuarie 1850. Cel care l-a avut pe Avram Iancu sub ordinele lui militare, pe malul drept al Mureșului, în noiembrie 1848, declară că au fost evitate violența și jafurile. Iancu și prefecții lui și-au îndeplinit, cu toții, datoria în modul cel mai conștiincios. „Prefectul Iancu și-a câștigat merite nepieritoare (…) Este meritul lui Iancu că milițiile românești s-au adunat, în număr atât de mare, în special din Munții Apuseni, pe câmpia de la Cricău, și numai extraordinara sa influență, activitatea sa și entuziasmul său (…) au putut să înlăture lipsurile înarmării, îmbrăcămintei și ale hranei și să mențină totul în ordine". În fruntea miilor de moți, înarmați doar cu lănci și cu prea puține puști, la atacul asupra Abrudului, prefectul Iancu s-a dovedit a fi la înălțime, în 5-6 - 20 noiembrie 1848. „Fără ca un om să fie ieșit din rânduri, Iancu a condus coloana sa prin mijlocul orașului și a ocupat împrejurimile (…), nu s-a produs niciun act de violență, s-au evitat orice jafuri." La ocuparea orașului Turda „nu s-a comis niciun fel de jafuri și violență. Cu știința sa și în urma dispozițiilor sale nu a suferit nimeni vreo nedreptate", constată căpitanul Gratze în raportul său din 10 ianuarie 1850. Constatări care spun mult și multe despre omul și conducătorul de oaste Avram Iancu. În finalul raportului amintit, căpitanul Gratze, scriind despre prefectul, avocatul, omul, luptătorul, strategul militar Avram Iancu, propunea: „Îndrăznesc, deci, să vă rog, Excelența Voastră, să binevoiți a acorda fostului prefect Iancu, pentru activitatea sa plină de jertfire în înțelesul cauzei celei bune, pentru vitejia sa de atâtea ori arătată și pentru atitudinea sa cinstită, fără greșeală și, în toate cazurile, atât de umană, o distincție publică".
Desigur, derbedeul Csibi Barna, care în dovleacul acela gol are doar spânzurători, gărzi secuiești și autonomii teritoriale pe criterii etnice, șovin și extremist de factură neofascistă, nu are de unde să știe ce a întreprins Avram Iancu, „omul de o popularitate fără margini", însuflețit de nobilul gând pentru binele națiunii, la Teiuș, la Aiud, la Abrud, la Zarand, la Turda… N-are de unde să știe nici de acel singur dor, cuprins și în ultima lui dorință-testament: să-și vadă națiunea lui fericită! Cu meticuloasă îngrijire și cu jertfire de sine, din ordinele căruia „nu a suferit nimeni vreo nedreptate", Avram Iancu s-a acoperit, la 1848-1849, de „merite nepieritoare". În privința acordării unei distincții publice lui Avram Iancu, pentru vitejie în lupte, „atitudine cinstită", „activitate plină de jertfă", se știe că Iancu n-a alergat niciodată, deși i s-ar fi cuvenit, cu prisosință, după onoruri de niciun fel. N-a urmărit glorie și mărire. A făcut totul pentru neamul lui obidit, umilit și necăjit, pentru el, neamul lui, nădăjduind dreptate și drepturi cuvenite. Este, și încă prea bine cunoscută, atitudinea lui față de vicleanul și mincinosul împărat de la Viena.
Pe Iancu, Crăișorul, să-l purtăm pururi în lumină! Sub fluturări de Tricolor, gândul nostru se-ndreaptă, de fiecare dată, spre mormântul de lângă gorunul lui Horea, de la țebea, acel Pantheon al Moților și al Apusenilor, unde a coborât Crăișorul Iancu să-și ducă somnul său, conform dorinței lui. Acolo, în Cetatea Apusenilor și a românismului, se adună seva dăinuirii noastre, pentru a-i cinsti memoria, lupta, jertfirea, faptele! Acolo, iarba și pământul, care-i acoperă mormântul, tresar la chemarea „Marșului Iancului": „Astăzi, cu bucurie, / Românilor, veniți, / Pe Iancu în Câmpie / Cu toți să-l însoțiți". E fiorul de libertate al acelui „muncit și neastâmpărat Rege al Munților", care, în acele învolburări ale vremii de la 1848-1849, „a pus pumnul în pieptul furtunii". Ridicat din puterile, din sevele adânci ale nației, el a fost „uraganul" chemat „să curețe aerul". Cu personalitatea-i cu nimb de erou al neamului, moștenind soarta tuturor românilor ardeleni, sub nedreptățile veacurilor a cuprins acea dorință fierbinte a lui, în acel testament de la 1850: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acum".
Stejarul Apusenilor s-a stins în nevoi, sărac, bolnav și trist, așa cum ni-l prezintă ultima și cumplita lui fotografie. S-a stins pe prispa brutarului din Baia de Criș, singura „avere" asupra lui fiind: o basma zdrențuită, probabil a unei femei cândva iubite, fluierul de cireș, cu care înfiora munții, și jalba mototolită către împăratul dezamăgirilor românilor ardeleni, pe care nu i-a trimis-o niciodată mincinosului de la Viena!
Acolo, la țebea, de fiecare dată-i întreaga Transilvanie. Acolo, unde „frunza codrului plânge doina Iancului", este întreg Neamul Românesc!
