Știu că recunoștința este vârful existenței, însă eu fac parte din cei puțini care se folosesc de ea, ca să vă spun ce scrie într-o povestire: se povestește că în cer erau odată doi îngeri. Unul dintre îngeri se odihnea mereu, era grăsuț, era roșu la față, și foarte rar părăsea locul care îi era stabilit. Celălalt înger însă călătorea constant între Dumnezeu și oameni. Era atât de slab și de pipernicit, încât abia mai putea face față muncii pe care o desfășura. Îngerul care stătea tot timpul, grăsuțul, l-a întrebat într-o zi pe celălalt:
- De ce zbori tot timpul între oameni și Dumnezeu, și nu stai deloc să te odihnești?
- Eu, îi răspunse îngerul slăbuț, duc mesaje de la oameni la Dumnezeu. Întotdeauna, acele mesaje care încep cu: „Doamne Dumnezeule, te rog ajută-mă …" Dar tu, de ce te odihnești atât de mult?
- Și eu duc mesaje de la oameni la Dumnezeu, dar mereu, acele mesaje încep cu…„Îți mulțumesc, Doamne!"
Lipsa de recunoștință a omului față de Dumnezeu este o dovadă de mândrie, de nepăsare, de neglijență. Chiar și animalele sunt recunoscătoare. Sfântul Gherasim a scos un ghimpe din laba unui leu, care l-a slujit apoi pe sfânt până la sfârșitul vieții. Ceea ce animalele fac din instinct oamenii trebuie să facă din conștiință și credință, fiind recunoscători Domnului prin rugăciune și fapte bune. Pentru fiecare nouă zi să-i mulțumim lui Dumnezeu, iar diversele situații ale vieții pot fi oportunități de a-L lăuda pentru purtarea Lui de grijă, pentru binefacerile și implicarea Lui în viața noastră, mulțumindu-I „totdeauna pentru toate" (Efeseni 5, 20), căci Lui Îi datorăm totul.
(Volumul „Pelerin spre înaltul Cer", apărut la Editura Nico, se găsește la Catedrala Mare.)