„Importanța revistelor de cultură în reconsolidarea identității naționale"

Distribuie pe:

Secțiunea A a Congresului Internațional „Pregătim viitorul, promovând excelența", desfășurat recent la Iași, la secțiunea „Forumul revistelor de cultură", a propus o temă „Importanța revistelor de cultură în reconsolidarea identității naționale", care ar putea fi ușor taxată cu dispreț de unii și împinsă spre periferia discuțiilor, invocându-se ideologii apuse, povara trecutului, dar și ideologii prezente și viitoare, în care europenismul a devenit un plasture miraculos, vindecător de orice maladii ale spiritului.

Sigur, în acceptarea ecuației sintagmatice din genericul dezbaterilor, trebuie clarificați în parte termenii ecuației: 1. Importanța, 2. reviste de cultură, 3. reconsolidarea, 4. identitatea națională.

Ne vine tot mai greu parcă să detectăm răul de bine, urâtul de frumos, insignifiantul de important. Aceasta pentru că instanțe diferite propun soluții/sentințe diferite pentru astfel de categorii aflate în polaritate semantică.

Nici „reviste de cultură" nu e o construcție simplu de definit și acceptat acum, când și cultura pare a avea alte linii de semnificație decât le avea mai ieri. Iar apariția unei reviste intră în alte rețete decât altădată, și când spun altădată, nu mă rezum strict la perioada comunistă, ci și la ceea ce s-a întâmplat de la apariția revistelor de cultură la noi, în secolul al XIX-lea.

Iar acum, o „revistă de cultură" are un teren de manifestare complet diferit de ceea ce a fost în secolele anterioare. Pentru că miraculoasa informatică a deschis noi orizonturi, care nu sunt numai benefice, ba chiar anunță, discret, moartea presei scrise. Iar în frontul acestei temeri se mai așază și tirajele de multe ori confidențiale ale revistelor de cultură care apar și în format tipărit, distribuția deficitară și, nu în ultimul rând, scăderea nu doar a numărului de cititori, ci și a calității lecturii.

Apoi, dacă vrem să vorbim de „reconsolidare", trebuie să admitem existența, cândva, a „consolidării", ori și în acest caz pot exista nebănuite rețineri, fiindcă miza a fost într-o dinamică răvășitoare, dacă avem în vedere ceea ce s-a întâmplat cu revistele românești de cultură în perioada postbelică până la evenimentele din decembrie 1989. Deși, paradoxal, revistele de cultură în perioada comunistă au jucat un rol greu de ignorat, cu perioade de revigorare și credibilizare, dar și de sporire a numărului lor, dacă avem în vedere câte publicații de cultură au apărut după 1965. Cu toată cenzura, cu toate compromisurile inevitabile, revistele de cultură din anii comuniști au salvat ce se putea salva din cultura națională, dar și din „sentimentul românesc al ființei".

Când vorbim, apoi, de „identitate națională", intrăm într-un hățiș din care nu se poate prea ușor ieși. Abuzul de uz al sintagmei, înainte de decembrie 1989, nu a dus doar la devalorizare, ci chiar și la respingerea acesteia. Până acolo încât abordarea unei astfel de teme să fie considerată caducă, anacronică, în afara spiritului european, în fața căruia valorile naționale, se cred, ar trebui să fie mai smerite.

Deși, în lanțul pe care-l presupune, „identitatea națională" se prelungește în „specificul național", „sentimentul național" și în „conștiința națională". Iar „identitatea națională" pare a fi tot mai mult erodată de globalizare. Însă o Europă a națiunilor e de neconceput fără „identități naționale". Între piața globală și sistemul informațional mondial însă, „identitatea națională" e ca între Scilla și Caribda. Desființarea granițelor ar trebui să faciliteze circulația valorilor, nu marginalizarea și cu atât mai puțin pierderea identității lor.

Firește, e legitimă întrebarea cum e percepută „identitatea națională" în mentalul colectiv.

„Matricea identității naționale este cultura. Prin urmare, resursele de rezistență se află tot în cultură", susține prof. dr. N. Ionescu, în revista „Iosif Vulcan", Australia. Pot revistele de cultură să devină stânca minune care să oprească valul globalizării? Pot revistele de cultură, ca parte a unui angrenaj cultural național, conserva acele valori care se regăsesc în „identitatea națională"? Pot ele reconsolida ceea ce s-a șubrezit aproape peste noapte sau trebuie construită o nouă „identitate națională", recuperând ce se poate din moștenirea trecutului, pe care să se așeze noile achiziții culturale? Literatura e suficientă pentru a reconsolida identitatea națională? Poate până la un loc da, dar nu e suficient. Și nu singură! Cultura, în ansamblul ei, este cea care are/poate avea cu adevărat legitimitate pentru a reconsolida „identitatea națională".

În postmodernitate, arta plastică își pierde specificul național. Nici cu muzica nu stăm departe de această realitate. Doar muzica populară ce mai poate ține sub aparate spiritul vechimii, sub avalanșa manelizatoare. Tradițiile satului se regăsesc cel mult pe scene, în exerciții coregrafice care modernizează până la pierderea specificității. Dar, cum se regăsesc toate acestea în revistele de cultură? Câte mai au rubrici consacrate artelor plastice, muzicii, teatrului, tradițiilor, credinței etc.?

Cum mai pot revistele să-și asume grija pentru rostirea limbii române, când familia și școala sunt aproape repetente la acest capitol? Cât mai e limba emblemă a românismului?

Ce a rămas din mândria națională, din respectul pentru obiceiuri, tradiții, portul tradițional?

În ce ar putea consta contribuția revistelor de cultură încât ele măcar să conserve cât mai mult din „identitatea națională".

Recompunând genericul temei, prin însumarea tuturor termenilor, „Importanța revistelor de cultură în reconsolidarera identității naționale" devine o formulare care ne pune mai degrabă în fața unei abordări prudente, fiindcă terenul este în mișcare.

Deruta în însușirea unui astfel de ideal poate fi indusă și de numărul mare al revistelor de cultură, vechi și noi, cu programe vechi și cu reconfigurări de direcție, cu oameni vechi - tot mai puțini - și cu oameni noi, care văd radical diferit lucrurile.

Cândva, înainte de 1990, circula un zvon, care venea din realități binecunoscute: mulți redactori de reviste nu citeau nici măcar revistele la care lucrau. Nu să poată vorbi de vreun program al revistei, de politici redacționale, ci măcar să fie în cunoștință de cauză legat de sumarele fiecărui număr.

E firesc să ne întrebăm și cine mai sunt cititorii de reviste? Ce vârste, ce profesiuni au? Cine sunt promotorii lecturii „ca eveniment al cunoașterii", ca să recurgem la sintagma profesorului clujean Ion Vlad?

Oare lucrurile stau diferit acum? Nu doar raportat la cititorii de reviste, ci și la membrii redacțiilor revistelor literare!? Cine mai citește și alte reviste decât cea pe care o realizează? Ori nici pe aceea!? Spun citește și nu răsfoiește, întreprindere în care se regăsesc cei mai mulți consumatori de reviste, care sub presiunea atâtor urgențe și priorități cotidiene nu ajung foarte des la lectura pe îndelete a revistelor de cultură. Cel mult fac lecturi pe sărite sau pe alese. Ajunge o clipă de sinceritate ca să recunoaștem mulți dintre noi, chiar editori, redactori, acest trist adevăr.

Când tirajele multor reviste sunt de o sută - două sute de exemplare, nu ne trebuie mari eforturi ca să evaluăm câți pot fi cititorii acestora.

 

Lasă un comentariu