Am văzut Tricolorul, falnic fluturând pe zidurile încremenite în istorie și trecut ale cetății Soroca, aproape de unduirea leneșă a Nistrului.
Am văzut Tricolorul, într-o dimineață înzorzonată de rouă, pe crenelurile unduitoare ale altei cetăți, cea a Hotinului.
Am văzut Tricolorul, măreț fluturând, și într-o zi de 1 Decembrie 1991, dar nu la Alba Iulia - de unde mă întorceam, după orele petrecute printre miile de drapele în culorile roșu, galben și albastru, ci la capătul unui ogor de lângă Cetatea de Baltă. Românul, care ara cu tractorul, întorcând acea adâncă brazdă după brazdă, a împlântat Tricolorul, parcă strajă și paznic, la hotarul pământului lui. El, de Ziua Națională a României, trudea sub fluturarea Tricolorului. Un moment semnificativ, emoționant, care nu putea să treacă neobservat.
Moment în care, în acea frumoasă, însorită zi de 1 Decembrie 1991, apelând la memorie am repetat versurile „Pe-al nostru steag e scris Unire / «Unire-n cuget și simțiri» / Și sub măreața lui umbrire / Vom înfrunta orice loviri //…// Am înarmat a noastră mână, / Ca să păzim un scump pământ, / Dreptatea e a lui stăpână, / Iar Domnul adevărul sfânt", versuri aparținând lui Andrei Bârseanu, din Dârstele Brașovului, membru al Academiei Române, unul dintre cei care s-au identificat cu flamurile Asociațiunii Transilvane - ASTRA, autor al poeziei „Steagul nostru", care s-a bucurat de muzica compozitorului Ciprian Porumbescu, înzestratul bucovinean, cel care a compus „Crai Nou" și melodia pentru „Tatăl Nostru."
Însoțit de imn, de Imnul de Stat al României, așa cum bine îi stă, Tricolorul este simbolul sfânt al existenței noastre românești. În Ardeal, încă din vechime, îl purtau fetele împletit în cosițe, flăcăii la pălărie, femeile la băierile șorțurilor și la catrințe. Și, mai ales, în inimi! Întotdeauna ne înclinăm în fața lui, cu respectul cuvenit. Aici, prin Ardeal, pe timpul nopții, sub stăpânire străină a Transilvaniei, flăcăii îl așezau pe mormintele eroilor, luptători pentru veșnicia Neamului. În acele vremuri vitrege, de tristă aducere aminte, mulți români ardeleni au fost arestați și închiși, unii chiar uciși, pentru că asupra lor purtau Tricolorul.
Prea batjocorite, sub vitregă stăpânire ungurească, au fost simbolurile naționale românești, simboluri sfinte, născute prin Apuseni, vestind „revolta deschisă a românilor". Învățătorii și școlarii din Abrud, preoții și românii din Săliște, Balinț, Sf. Nicolae Mare, Lăpușnic, Botiz, Ilia, Făget, Brad, Petruman, Boroșneu, Orăștie, țălna, Poeni, Lupșa, Blaj, Năsăud, Hodac, Ibănești, Ocna Sibiului, Câmpeni, Lugoj, Moneasa, Aiud, Zalău, pentru a aminti doar o parte dintre sutele de localități, au avut de suferit pentru că apărau un simbol drag și purtau Tricolorul sub diverse moduri: brâie tricolore, stegulețe, considerate, de puternicii vremii, „agitație contra statului ungar." Amenzi, închisoare, unii români fiind chiar uciși!
Destul este să amintim comportamentul „tribunalelor de sânge" de la Uioara, unde 300 de români, printre ei mulți preoți ortodocși și greco-catolici, au fost condamnați la moarte, pentru credința lor, într-o singură zi fiind executați 150! La fiecare împușcătură, criminalii strigau, în bătaie de joc: „Cântați, mă «Deșteaptă-te, române!»". La 1848, Ludovik Kossuth declara: „Folosirea altor culori și flamuri naționale, pe teritoriul Ungariei, constituie un atentat la integritatea statului și se va pedepsi cu toate rigorile legii." După unirea forțată a Transilvaniei la Ungaria, nelegiuită anexare, și arborarea steagului Ungariei, la 20 martie 1848, au început presiunile și amenințările. „Vai ălora care vor cuteza numai a nu părtini Ungaria (…) și nu vor ridica, pretutindeni, tricolorul unguresc!" - anunțau jandarmii și oficialii unguri de prin părțile Turzii. Totul trebuia să fie roșu-alb-verde! După adunarea secuilor de la Lutița, din 15 octombrie 1848, scria istoricul Alexandru Papiu Ilarian: „Nimeni nu mai era în securitate, care nu purta culorile maghiare!". Asta s-a hotărât acolo și atunci. Asta o făceau înaintașii celor care azi vor așa-zisa autonomie teritorială, pe criterii etnice, a așa-zisului ținut Secuiesc „Să nu se cruțe nimeni - clamau ei atunci - care nu poartă culorile maghiare și nu recunoaște guvernul maghiar: stârpirea tuturor împotrivitorilor". Multe s-au mai întâmplat sub nebunia grandorii nemeșești în vremea tulburărilor de atunci.
Sub opresiunea horthystă a românilor din Transilvania (1940-1944), acea pagină demult însângerată a vremii, sub criminalul Diktat de la Viena s-au scris mărturiile regimului de teroare și sânge ale genocidului de la Ip, Trăznea, Mureșenii de Câmpie, Sucutard, Moisei, Sărmașu… Cum răspundea premierul ungar, Teleki Pal, la toate aceste crime? „Nu se poate - clama el - nuntă fără înjunghieri!".
Atunci, un sublocotenent ungur îl forța pe un român, din Cuzăplac (Bihor), să înghită bucăți din Tricolorul românesc, în timp ce-l loveau sălbatic cei din jur!
Atunci, fete și femei românce au fost violate, apoi li s-au tăiat sânii. O barbarie!
Atunci, într-o singură lună, au fost închiși, trimiși, 13.000 de români, în lagărele din Ungaria!
Atunci, bisericile ortodoxe și greco-catolice au fost crunt lovite.
Atunci, sub cultul lui Horthy, fortărețele românismului din Transilvania, casele Domnului, au fost demolate, arse (precum la Pănet și Sărățeni, pe meleagurile noastre mureșene), devastate, incendiate, domiciliile românilor forțate și violate.
Atunci, în bătaie de joc, policandrul Bisericii Ortodoxe de la Sângeorgiu de Pădure a fost dus la cazinoul din Odorhei!
Despre toate acestea, cu revoltă, cu compasiune față de românii ardeleni, scria fiul unor evrei de origine română - Milton G. Lehrer - în cartea lui „Ardealul - pământ românesc".
Se spune că timpul șterge totul! Chiar și uitarea noastră? Știut e că noi, românii ardeleni, iertăm, dar nu uităm!
Timpul a trecut. Sub Tricolor a cântat Armata Română „Treceți, batalioane române, Carpații", în noaptea de 15/16 august 1916, la ordinul Regelui Ferdinand, când oștirea noastră venea prin trecătorile munților, să elibereze Transilvania.
Sub Tricolor, cu același cântec al îmbărbătării, au trecut Carpații, ostașii români, care au scăpat de arsura glonțului ucigaș la Odessa, în Stepa Calmucă, la Cotul Donului - Stalingrad, în frunte cu generalii și ofițerii lor, și în toamna anului 1944, să lupte la Oarba de Mureș, pentru eliberarea nordului Ardealului dat Ungariei horthyste, de Germania nazistă și Italia fascistă, prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940.
La 20 martie 2010, la constituirea „Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș", în noua formulă, ÎPS Ioan al Munților, azi mitropolit al Banatului, spunea: „Noi, românii din Harghita, Covasna și o parte din Mureș, ne-am simțit și ne simțim de multe ori părăsiți: țara și Tricolorul nu pot fi sfârtecate, iar România - țară nu este doar o hartă de agățat în cui, ea este locul unde se naște veșnicia!".
Din păcate, simbolurile noastre naționale sunt desconsiderate chiar de unii aleși ai neamului, deputați și senatori, uitându-se că, de fapt, cu ele ne scriem eternitatea românească. Poeziile despre Tricolor au fost alungate din manualele școlare, ele nu mai au loc acolo, cum loc n-au nici adevăratele poezii patriotice ale lui Eminescu, Goga, Blaga, Cotruș.
Se uită totul. Chiar și „Testamentul" lui Ienăchiță Văcărescu privind „Creșterea limbii românești/Și-a patriei cinstire". Mai-mari diriguitori ai treburilor statului nu știu că, așa cum e și țara, „limba-i partea noastră de veșnicie", cum spunea poetul, fratele nostru basarabean, academicianul Nicolae Dabija. Din păcate, s-au cam pustiit „cetățile noastre gânditoare!". Sclifosiții ăștia de azi, în această încă nesfârșită tranziție pentru români, nu mai aud nici cum cântă doina, nici cum tremură frunza gândului, n-au auzit încă aceste cuvinte ale domnului Unirii de la 1859: „Steagul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul e, totodată, trecutul, prezentul și viitorul țării: întreaga istorie a României" (Alexandru Ioan Cuza).
Ticăloșilor care vor „stârpirea nației valahe", neîmpăcaților cu istoria, care ar vrea România o colonie, Tricolorul le stă în gât! Lor le mai amintim o dată versurile lui Ion Nenițescu, din poezia „țara mea": „Acolo unde-s 'nalți stejari/ Și cât stejarii 'nalți îmi cresc/ Flăcăi cu piepturile tari,/ Ce moartea-n față o privesc//…// Acolo este țara mea/ Și neamul meu cel românesc,/ Acolo eu să mor aș vrea,/ Acolo vreau eu să trăiesc!". Azi, în vremurile acestea pe care le trăim e mare nevoie de aceste versuri mergând la sufletul românesc.
Scriind despre țară și Tricolor, mă întorc, de fiecare dată, la spusele marelui poet Adrian Păunescu, mereu pe pagina întâi a excelentei publicații „Condeiul ardelean": „De n-aș fi om, / Aș vrea să fiu / Un tricolor / Uitat în Munții Apuseni". Noi, toți românii, mai ales în aceste vremuri învolburate, să fim, fiecare, un Tricolor în Ardeal.
Și, din drag pentru „Cântecul steagului", mă întorc și la poetul Șt. O. Iosif: „Steag ce mai păstrezi în cute / Urma gloriei trecute, / Astăzi poți desfășura / Flamura oriunde-ți place, / Zid de săbii îți vom face, / Toți - și te vom apăra! //… Vino, sfânt simbol, și du-ne, / Cum ne-ai dus și-n vremi străbune, / Sub Ștefan și sub Mihai; / Umple căile de larmă, / Praf și zăngănit de armă, / Tropot și nechez de cai, / Sune goarna, urle tunul! / Cu iubire, toți ca unul, / După tine vom zbura! / La izbândă sau la moarte, / Cum va fi ursit de soarte, / Înainte, marș! Ura!".
P.S. Acest editorial este o replică la nesimțirea și nerușinarea studentului clujean, autonomist-secesionistul Fancsali Ernest Ernõ, cel care „cere guvern regional la Cluj, care să controleze, politic și economic, regiunea Transilvaniei". Printr-o petiție depusă la Cotroceni, membru al Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT), adept al ideii federalizării României, prin aceeași petiție, trimisă la Bruxelles, el vrea o „Românie autonomă, pentru Transilvania (Banat, Crișana, Maramureș, cu capitala în Ardeal), guvern regional la Cluj-Napoca", ca parte, zice individul, „a Europei civilizate". E supărat că „impozitele din Transilvania ajung în Moldova și în Oltenia (…) Transilvania este trezoreria țării noastre, fără autodeterminare (…) Ce e al nostru nu lăsăm!" - clamează el. Alt rătăcit!
