ADRIANA TÎRNOVEANU: UE și viața la țară

Distribuie pe:

Acum ceva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, și să nu mă puneți a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ținut acasă mai mult de o oră. Bineînțeles pentru orice om care locuiește la oraș această „știre" nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranță, vor fi mulți dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă, și sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta. Ei bine, problema intervine când vorbim de viața la țară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, țuica încă se face în cazane de alamă și mortul se ține în casă trei zile, ca un ultim respect față de cel care a muncit o viață și acum își ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăiește după cele obișnuite lui de la moși-strămoși și cu puține se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei-nu vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la țară. Dincolo de tristețea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detașare emoțională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam și bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste șocul morții, lumea se strânge buluc și încep în viteză a-l pregăti pentru cele veșnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că orașul e la ceva kilometri distanță, tu ești cam singur și ajutorul trebuie să vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat, și mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, și până la final îi vei auzi numele de câteva ori. Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din față, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, care până ieri și-a depănat cu tataie discuția pe banca din fața casei, nu-l mai privește ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu „mortul" singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac, și care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare și colivă. În scurt timp însă ți se vor derula în față toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecți și știi că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuință. Se aduc de la biserică stative de lumânări, se trece pe la medicul de familie care constată decesul, vine fata cu formolul, căci e cald, și omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniștea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă. Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieși spre cimitir.

Din mulțime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le ști pe toate. Orice folosești pentru mort se pune într-un săculeț si se așază în sicriu. Și dacă tai o ață cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă din când în când câte un os. Sunt învățate în casă, lucru nepermis la țară, și nu riscă să se împiedice de ele lumea care deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici și superstiția cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal, și rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineața se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă și ochii oamenilor privesc curioși în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce, cum s-ar spune. Una e pentru mortul pe care-l scoți din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi, murmurând anapoda: pălărie, mușama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, ață, lumânări, mere, covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaștri știe tot și nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet-încet, încep poveștile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani și uită doar amănunte. Locuiește singură și te întrebi cum. Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeți și cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se țin mai bine decât cei între 70-80, care vin în toiage și sigur au vreun beteșug la picior. Toți vor a ști povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeți ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii și îți amintești, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii și ți-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în fața și spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristețea.

Trece și a doua zi, zi în care descoperi că femeia căreia toți îi spun „Căpităneasa", rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importantă în ritualurile de aici. Ea învelește japonezele în batiste și leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranță prosoapelor ce se vor da de pomană; ea le va împărți în biserică împreună cu mere și covrigi și tot ea va uda și va tămâia mormântul timp de 40 de zile. Te uiți la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita și către cea care va face mâncarea acasă, pe pirostrii. Fiecare vrea câte ceva, fiecare își amintește de un nou lucru. Se taie ramurile vișinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecută și-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o ști săracul, că des nu am fost la țară? Seara se așterne magic în grădină. Oamenii satului vin și vorbesc despre mort. Mortul e al tău și tu sorbi fiecare cuvânt. Câțiva te „cântăresc" din ochi, nemulțumiți că ai luat și tu în greutate. Nu înțeleg de ce ai încă aer adolescentin, când tu ești trecut de 40 de ani. Te uiți la ei și îi știi pe toți, cu fiecare ai ceva amintiri ieșite toate la suprafață. Un nepot vorbește prea tare, mult prea tare. Bețiva satului râde de altă bețivă. S-ar bea țuică, dar se pune vin. Știu ei de ce, știm și noi, și vom afla curând, la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puțin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toți ai lui, și de sat, până și găinile vor trece pe prispa lui, pe care încă zace un coș cu ceapă.

A doua zi, totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu țin cont de UE, nici de sat, ci doar anunță slujba ce începe de dimineață, acasă. Cortegiul se mișcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama - se spune. Îmi rog și eu soțul să arunce un pumn de mărunțiș în mulțime, dar el se jenează și îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reținem un zâmbet. Un preot desprins parcă din povești perfecte ne lasă muți de admirație. Ne vorbește de spovedanie și, pentru o clipă, uiți de necazul tău și prinzi un strop de speranță. Pilda lui ajută. Satul e prezent. Te miri că e tot acolo, să-și ducă moșneguțul pe ultimul drum, și o parte din ei vor fi și în curte, la masă.

Clopotele bat a sfârșit, și noi ne grăbim să ne ducem ritualurile și dincolo de biserică. Groparii rămân a-și termina treaba, dar acasă îi așteaptă masa lor specială. Au avut masă și înaintea săpării gropii, și tot ei vor da spectacol cu public, deși lumea era sătulă de poveștile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul care e aproape de vârsta mea. Altul dintre ei nu contenește a vorbi de cele 200 de femei avute din viața lui și de cei 10 copii împânziți prin țară, de pe vremea când lucra la mină și niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care a scăldat mortul. Tu nu știi nimic, te uiți și vezi cum alții rezolvă lucruri uimitoare.

O femeie află că îmi plac animalele și începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon și pampers, iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcâm, sau cum își pândește stăpânul, să poată mânca grăunțele de la păsări, în lipsa lui. Plusează și cu un pechinez actor, dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu'-plânsu' se instalează încet. Gândurile către tataie se estompează ușor, mâncarea e fadă, de post - cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămâi în familie și vezi cum ușa de la păsările închise se deschide și bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri, și zâmbești când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt. Evadează și pisicii.

Căldura se așază peste oameni și animale deopotrivă. Tu privești cu admirație la oamenii locului și știi că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forță acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranța, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme și pare a spune: „Eu sunt tradiția, și voi veghea și următorul mort cu nume". Poveștile foșnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie. Viața continuă…

Lasă un comentariu