Între maladiile zilei, vine, iar, cartea să fie semn ordonator. Patericul egiptean, tipărit cu binecuvântarea IPS Irineu, la Editura Reîntregirea din Alba-Iulia, cu subtitlul Cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni, e cartea-îndemn întru înnoirea vieţii ( Rom. 6,4).
Genul de literatură duhovnicească patir (al Tatălui, al părintelui duhovnicesc) are capitole relevante, gândindu-ne, bunăoară, la Patericul atonit, Patericul Lavrei Sfântul Sava, Patericul de la Optina sau cel din Sinai, precizând, însă, că Patericul egiptean este cel dintâi sau, cum i se mai spune, patericul prin excelenţă. Este cartea efortului ascetic, a acumulărilor impresionante de viaţă duhovnicească, a experienţelor de netăgăduit întru despătimire şi înnoire dumnezeiască, acestea devenind invincibile argumentum al reordonării lumii prin forţă spirituală. Este cartea celor aleşi, cartea jertfelniciei, propovăduind în numele Duhului Sfânt nevoia de a ne ridica o cetate Acropole în cuget, care, mai departe, să ne edifice fiinţa, să fim acolo unde e pace cu adevărat (pe această idee glosa şi criticul de artă Dan Hăulică în Nostalgia sintezei).
Patericul egiptean e carte esenţială, apropiindu-ne de miezul lumii (să ne reamintim că N. Bălcescu vorbea de esenţia lumii), îndepărtându-ne de barbaria cotidiană, de măştile şi neputinţele timpului prezent, ciuruit de vicii, anomalii, de prea-repetata izgonire din Rai. Este o carte în apărarea fiinţei, prinsă, dramatic, în era vidului, a narcisismului (vezi şi Diagnoze de Andrei Marga) şi vicleşugurile finitului. Cuvioşii asceţi din tărâmurile Egiptului au îmbătrânit în iscusinţă şi înţelegere, fără a fi feriţi de ispită şi deznădejde, de tulburarea gândurilor (ca încercări!), numai că ei au izbândit, au supus robia vrăjmaşului, ştiind că, prin apropierea de vremelnicie, cum sarea în apă se topeşte şi piere, aşa se vor topi şi vor pieri şi ei.
Alături de orchestrări filozofice, parabole care dau savoare paginii, irizări poematice, Patericul egiptean îşi aşează înscrisurile într-o voită (tainică!) amibiguitate care îndeamnă la exerciţii de interpretare dintre cele mai diverse, pornind de la reflecţii de genul: Prima şi a doua oară fugi! A treia oară, fă-te sabie! (v. Avva Pimen)
Apoftegmele Patericului, concluziile de viaţă duhovnicească îndelungată, incandescentă, sunt ale clipei, ca revelaţii, dar trecând în teritoriile de înţelepciune ale timpului etern: Supunerea cu înfrânare supune fiarele; Dragostea izgoneşte frica; Nu avem trebuinţă de nimic decât de minte trează; Omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în zadar; Omul dacă îşi păzeşte rânduiala nu se tulbură. Această încărcătură ideatică a Patericului, în cadenţe (versete!) învăluitoare, îi dau monumentalitate. Verticalitatea înlăuntrului devine lumină roditoare şi nesaţiu de veşnicie. Patericul este încrustat de unda infinitului şi de întinderea mâinii divine, de desluşiri, nădejdi şi mărturisiri de o frumuseţe tulburătoare: Zis-a avva Agathon: De mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu şi să iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta este dragostea cea desăvârşită.
Patericul egiptean e cartea vindecării. Cuvioşii asceţi se vindecau mai întâi pe ei înşişi, apoi îi vindecau pe alţii. Preacuviosul Părinte Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu interpreta astfel Patericul egiptean: cartea prin care înveţi să te fereşti de rău, iar pentru ce nu putem face noi înşine e cartea prin care aflăm cum să-i cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Rămânând în registrul esenţial al problematicii duhovniceşti, atenuând un gol bibliografic (exegetic!), Patericul egiptean pare a fi deschiderea spre interogativitatea lui Paul Claudel, Gabriel Marcel, Berdiaev, Lewis sau Lev Şestov, asigurându-şi veridicitatea prin clarviziune: Va veni vremea când oamenii vor înnebuni şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor. De aici până la piesa lui Eugen Ionescu, Rinocerii, nu a fost decât un pas.
