În alte timpuri, nici prea îndepărtate, nici prea apropiate, pădurea însemna însăşi viaţa. În ea găseau adăpost nu numai lighioane, ci şi oamenii, mai ales cei care se ascundeau, de la haiducii vremurilor demult apuse şi până la revoluţionarii secolului trecut. Ea oferă, cu generozitate nemăsurată, însăşi viaţa. Prin cupolele verzi, înălţate până la perdeaua cerului ca nişte filtre vii, se cerne şi se curăţă aerul pe care îl respirăm şi se stabileşte echilibrul din ce în ce mai precar al mediului în care poate exista fiinţa umană. Dacă strămoşii noştri venerau pădurea şi o preţuiau mai presus de orice, nu acelaşi lucru se poate spune despre noi în prezent. Acum, nu numai că par uitate toate beneficiile pe care le aduce pământul împădurit, dar, chiar cu mâna noastră, distrugem ceea ce ne poate menţine în viaţă ca specie, dacă e să privim spre tăierile masive care desfiinţează pas cu pas zonele împădurite şi determină modificări climatice vizibile cu efecte din ce în ce
mai agresive asupra organismului uman.
O vorbă din bătrâni spune că viaţa este irosită dacă nu construieşti o casă, nu faci un copil şi nu sădeşti un pom. Câţi oameni se pot lăuda că au sădit măcar un pomişor în aceste timpuri? Copil fiind, îmi amintesc cu drag, cum mergeam cu colegii de clasă şi plantam puieţi în parcuri sau pe lângă şcoală, după care, fiecare urmărea dezvoltarea propriului copac. Ca adult, am păstrat tradiţia şi am plantat câte un pomişor pentru fiecare născut al meu. Am văzut, însă, şi cum arată măcelul pe care îl fac oamenii cu tăierile necontrolate, în vrăjmăşie şi pe apucate, fără să stea nici o secundă să se gândească la cât de mult timp îi trebuie unui copac să crească şi ce breşă în stratul de ozon poate rezulta din acest gen de activităţi, destinate înavuţirii inconştiente şi nicidecum scopului în care ar trebui făcute, respectiv de curăţare de uscăciuni şi de întinerire a pădurii.
Perioada cuprinsă între 15 martie şi 15 aprilie, cunoscută sub numele de „Luna Pădurii", este cel mai important eveniment silvic şi ecologic care a mai rămas în timpurile noastre pentru lupta asiduă împotriva distrugerii pădurilor şi a echilibrului ecosistemului în care trăim. În ţara noastră, acest eveniment a debutat în anul 1902, sub numele „Sărbătoarea sădirii arborelui" şi a reuşit să se menţină, în ciuda declinului tot mai pronunţat al diversităţii biologice. Cât de frumos ar fi să putem vedea copiii sădind pomi în parcuri, aşa cum se făcea cândva, să asistăm la plantarea în masă a unor puieţi cu creştere rapidă, care să refacă plămânii, contorsionaţi deja, ai dragului nostru Pământ şi câtă bucurie ar aduce toate aceste lucruri păsărilor şi animalelor care sunt condamnate să rămână fără adăpost din cauza retrocedărilor operate cu pădurile din ţara noastră. Acţiunile de acest gen presupun, într-adevăr, fonduri şi implicare, dar reprezintă o investiţie într-un viitor sănătos şi verde, nicidecum cenuşiu. Câţi dintre noi cunoaştem că, în ultimii 25 de ani, afacerile ilegale cu aurul verde din România au depăşit dezastruoasa cifră de 375.000 de hectare de pădure, care nu a mai fost înlocuită? Oare codrul nu mai e frate cu românul? Au apus vremurile în care codrul era un împărat slăvit la a cărui poale cresc neamuri mii?
Încercaţi să faceţi câţiva paşi prin pădure în perioada 15 martie-15 aprilie, cu toate simţurile deschise. Atunci când toată natura se înnoieşte, respiraţi pădurea, ascultaţi pădurea, mirosiţi pădurea şi atingeţi pădurea! Vă promit o experienţă revigorantă, echilibrantă şi pe deplin înălţătoare. Poate că nu ne va duce înapoi în timp o astfel de experienţă, dar, cu siguranţă, vă va face să înţelegeţi de ce pădurea nu va lipsi niciodată din cântecele, poeziile, tablourile şi întreaga viaţă a românilor, precum şi de ce nu trebuie să uităm niciodată care ne sunt îndatoririle faţă de ea.
