Mobilizarea şi disciplina românilor din municipiul Satu Mare pentru ziua de 15 martie 1990 au fost exemplare. Au ieşit în stradă cu mic cu mare pentru a asista la ceremoniile organizate de UDMR, pregătiţi să reacţioneze, în mod paşnic, la orice provocări.
În dimineaţa zilei de 15 martie 1990, au intrat în judeţul Satu Mare peste 5.000 de autoturisme şi peste 200 de autobuze cu cetăţeni unguri. Au fost întâmpinaţi de o mare de români, prezenţi la toate locurile unde urmau să se desfăşoare ceremonii organizate de UDMR. Speriaţi de mulţimea românilor care protestau paşnic, dar foarte decişi, turiştii unguri au început să se retragă din municipiul Satu Mare, fără să mai ţină cont de îndemnurile şi ordinele primite de la liderii UDMR. Din aceste motive, în municipiul Satu Mare n-au putut fi arborate drapele maghiare şi nu s-au putut depune coroane de flori la monumentele publice. Singurele locuri unde ungurii nu au fost deranjaţi au fost bisericile reformate şi catolice, unde au putut participa în voie la ceremoniile religioase.
Ceremonia de la zidul Cetăţii Ardud, unde există o placă în memoria lui Sándor Petõfi, nu a putut avea loc din cauza sonorizării defecte şi a unor cheflii care se întorceau de la o nuntă şi s-au amestecat cu manifestanţii unguri, provocând dezordine. Pe scurt, la un moment dat a devenit evident că manifestaţiile organizate de UDMR au eşuat lamentabil.
Momentul crucial a fost acela când turiştii unguri care se retrăgeau dezamăgiţi din judeţul Satu Mare, plecând spre graniţa cu Ungaria, s-au intersectat cu avalanşa de turişti care veneau din ţara vecină. S-a produs panică, în curând convertită într-o veritabilă psihoză, încât o mare parte dintre amatorii de manifestaţii antiromâneşti s-au întors din drum, înainte de a ajunge în oraş, supraaglomerând şoseaua şi creând un adevărat haos. Blocajul rutier, care a urmat, învălmăşeala, zvonurile contradictorii cu privire la violenţele la care s-ar fi dedat „valahii" au amplificat până la paroxism spaima vizitatorilor din Ungaria, astfel încât fluxul de automobile a devenit unidirecţional. Pe toată lăţimea şoselei, pe 4 coloane, automobilele maghiare se îndreptau spre vama Petea. Fiecare încerca să părăsească România, cât mai repede. Grănicerii români n-au mai făcut faţă presiunii şi au deschis graniţa pentru ca automobiliştii de pe sensul de ieşire să nu blocheze punctul de trecere al frontierei. Cei care nu apucaseră să intre în România s-au întors din drum.
Nu-mi explic cum, în jurul prânzului, s-a răspândit zvonul că eu aş fi fost ucis în vâltoarea evenimentelor! Consecinţa a fost că românii din zona mea natală, Ţara Oaşului, s-au pregătit de represalii. Pentru a preveni orice violenţe, m-am deplasat de urgenţă în zonă, unde am dezamorsat o situaţie tensionată, care putea deveni explozivă: oamenii, foarte înfierbântaţi, urcaţi în câteva zeci de autobuze, erau pe punctul să plece spre Satu Mare. Dacă ar fi venit în oraş, nimeni n-ar mai fi putut controla situaţia şi s-ar fi produs o tragedie…
Încet, încet, oraşul Satu Mare a fost abandonat de cetele de turişti, astfel că, pe la orele 16.00, când am revenit în oraş, pe străzi mai erau doar resturile de lozinci şi de coroane. Obiectivele şi acţiunile capetelor maghiare înfierbântate au fost ratate.
Românii s-au adunat în Piaţa 25 octombrie, în faţa sediului Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale şi le-au cerut liderilor UDMR, care au organizat acţiunea, să demisioneze din acest consiliu. Prezent la faţa locului, am reuşit să preîntâmpin orice violenţă. Demisionarii şi-au prezentat în public demisiile şi au fost lăsaţi să plece.
A doua zi, mass-media ungară a fost plină cu relatări despre „măcelul" care ar fi avut loc la Satu Mare, fără să poată prezenta vreo fotografie sau vreo înregistrare video, cu toate că la evenimente au participat numeroşi ziarişti şi operatori de televiziune. Explicaţia este că, în pofida a ceea ce se scontase, acţiunile românilor au fost, în exclusivitate, paşnice. Foarte hotărâte, dar paşnice.
Datorită ştirilor interne şi internaţionale din media, controlate de maghiari, care prezentau evenimentele de la Satu Mare complet distorsionat, în ziua de 17 martie 1990, după un drum de peste 600 de kilometri şi cu o febră de 40 de grade, m-am prezentat la postul naţional de televiziune pentru a prezenta opiniei publice o informare corectă. Cu această ocazie, am fost primit la primul ministru, domnul Petre Roman, care a semnat un comunicat de presă, pentru liniştirea spiritelor.
Ulterior, am fost contactat, la Satu Mare, de domnul Virgil Măgureanu, trimis de Frontul Salvării Naţionale din Bucureşti, într-o misiune de informare.
Analizând la rece evenimentele dramatice care au urmat, am ajuns la concluzia că structurile care i-au patronat pe liderii maghiarimii din Transilvania au tras învăţămintele de rigoare de pe urma eşecului suferit la Satu Mare şi i-au organizat mult mai temeinic pe aceştia pentru confruntările violente care au avut loc la 20 martie la Târgu Mureş.
Cred că atât autorităţile centrale, cât şi autorităţile din Târgu-Mureş au partea lor de vină, deoarece nu au prevăzut amploarea confruntărilor şi nu au luat măsuri corespunzătoare. Acest fapt era însă foarte dificil în condiţiile în care la acea dată România nu avea un serviciu de contrainformaţii.
Nu este greu de presupus că, dacă la începutul anului 1990 ar fi existat un serviciu de contrainformaţii funcţional, guvernanţii de la Bucureşti ar fi ştiut, la timp, despre organizarea acţiunilor subversive, îndreptate împotriva unităţii ţării şi ar fi luat măsuri preventive adecvate.