Fenomenul religios şi religia în ansamblul său nu sunt determinate numai de anumite condiţii sociale şi materiale, cum s-ar putea crede şi chiar s-a interpretat de către filosofia materialisă marxistă. Religia şi implicit religiozitatea are o etiologie cu mult mai complexă, rădăcinile acestora regăsindu-se în plan cognitiv, afectiv şi simbolic, fapt ce-i conferă educaţiei religioase un caracter sistematic şi continuu. De aceea, înainte de a intra în mod abrupt şi subiectiv într-un cult religios sau confesiune religioasă, cum se întâmplă de regulă, este necesar să insistăm asupra cauzelor apariţiei religiei şi a fenomenului religios, a evoluţiei şi dinamicii acestui fenomen spiritual şi social. Desigur, printre acestea, mai interesante şi mai relevante sunt interpretările exegetice ce aparţin reprezentanţilor teologiei şi mai ales ai Patristicii creştine, care absolutizează credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului, omul devenind o fiinţă trecătoare, dar cu speranţa într-o mântuire ulterioară. Interpretări convergente şi complementare cu cunoaşterea ştiinţifică, şi nu în disociere şi divergenţă cu celelalte discipline ştiinţifice predate în şcoală. Aceasta presupune că în educaţia religioasă realizată în şcoală să prezentăm atât opiniile reprezentanţilor şi exegeţilor unei religii sau ai alteia, cât şi opiniile şi atitudinile contrare, fără a afecta libertatea de conştiinţă şi gândire. Astfel, în interpretarea fenomenului religios, pe lângă aceste opinii exegetice şi apologetice, există şi preocupări „laice" şi raţionale contrare dogmatismului religios exclusivist, aparţinând unor gânditori, filosofi şi oameni de ştiinţă, şi care prin atitudinile lor se constituie într-un argument persuasiv mai puternic decât opiniile dogmatice ale teologieiei şi ale unor teologi conservatori. Istoria filosofiei şi a ştiinţei s-a confruntat cu asemenea spirite conciliatoare, printre aceştia situându-se reprezentanţii unui curent iraţionalist, bazat pe teoria dublului adevăr, promovat de marele teolog catolic Toma d'Aquino, fideismul. Curent care reuneşte teologia cu filosofia idealistă şi raţionalitatea ştiinţifică, acordând supremaţia credinţei în raport cu raţiunea, fără ca aceasta să fie aservită credinţei. În ceea ce priveşte caracterul sincretic al religiei, în raport cu morala şi cu ştiinţa, şi a necesităţii predării eticii în şcoală, o asemenea necesitate sincretică şi sinergică este regăsită la filosoful iluminist agnostic german I. Kant, pentru care religia este o prelungire a moralei sau o moralitate superioară dictată de legea datoriei, religia identificându-se după acest mare filosof cu morala şi mai ales cu morala religioasă.
În interpretarea etiologiei fenomenului religios, pe lângă determinările materiale, sociale şi obiective, un rol deosebit revine afectivităţii prin intermediul emoţiilor pozitive şi negative, şi mai ales prin sentimentul religios, pe fondul trăirilor şi al credinţei religioase. Pentru filosoful şi pedagogul francez R. Hubert, religia apare ca o continuare pe plan superior a sentimentului estetic al frumosului care depăşeşte realitatea imediată într-un plan al perfecţiunii şi armoniei universale, reprezentată de divinitate prin formele creaţiei sale, viziune oarecum similară panteismului spinozian, dar care, spre deosebire de aceasta, implică în mai mare măsură elemente de ordin estetic şi afectiv.
Desigur, printre alte rădăcini ale religiei şi religiozităţii, un rol deosebit revine aşa-numitelor rădăcini-cauze de ordin gnoseologic-transcendent, şi nu doar de factură imanentă, problematică amplu analizată în recenta carte, „Creştinismul între imanenţă şi transcendenţă", aşa că nu voi insista asupra acestui aspect. Din perspectivă simbolică, în explicarea religiei o contribuţie deosebită o aduce filosoful şi omul de cultură spaniol Miguel de Unamuno. Acesta pleacă de la întrebările fireşti şi retorice, precum ar fi cele care vizează dimensiunea onto-filogenetică, „de unde vin eu şi de unde vine lumea în care trăiesc", cele care vizează sensul devenirii omului şi universului, „încotro merg şi încotro merge ceea ce mă înconjoară", ale căror răspunsuri au frământat şi mai frământă încă întreaga umanitate de la începuturile sale. În funcţie de aceste probleme cu caracter euristic, legate de problematizarea şi descoperirea unor răspunsuri,
s-au desprins mai multe orientări, doctrine, interpretări asupra religiei şi a fenomenului religios în general, unii reprezentanţi admiţând un anumit punct de vedere privind raportul omului cu divinitatea şi, mai ales, asupra caracterului nemuritor al omului, vizând o aşa-numită dimensiune eshatologică, alături de dimensiunea soteriologică, cea legată de mântuire, specifică creştinismului, ca cea mai mare, complexă, polimorfă şi contradictorie religie mondială. La nivelul creştinismului, în urma Marii Schisme din anul 1054 evidenţiem cel puţin două concepţii oarecum diferenţiate, ortodoxismul şi catolicismul. Cu referinţă la ortodoxism, unde pe prim-plan este pusă problematica doctrinară şi cea legată de transcendenţă cu trăirile ce le implică acestea, marele filosof şi poet român Lucian Blaga, arăta că în ortodoxism avem de-a face cu un proces de asimilare a transcendentului şi a unei pendulări a vieţii sufleteşti între transcendenţă şi aşa-numitele categorii ale organicului care, în concepţia gânditorului român, ocupă un rang superior, denumit al doilea pol al vieţii spirituale şi care, în ultimă instanţă, este oarecum echivalent cu viaţa de dincolo. Spre deosebire de ortodoxism, spiritul catolic este mai „realist", Biserica Catolică fiind înţeleasă ca Stat Teocratic al lui Dumnezeu pe pământ şi nu situat într-o lume de dincolo-transcendentă. Asemenea influenţe şi determinări de ordin religios au fost explicate de către unul dintre cei mai mari sociologi contemporani, Max Weber, în cartea sa de referinţă „Etica protestantă şi spiritul capitalismului", lucrare de sociologia religiei în care este demonstrat în mod ştiinţific impactul religiei protestante asupra consolidării relaţiilor de producţie capitaliste. Subiectele prezentate, şi nu numai, pot deveni teme ce pot a fi implicate în nucleul curricular al orelor de religie, diferenţiat cu nivelul şi capacitatea de înţelegere a problematicii analizate, în complementaritate cu disciplinele ştiinţifice, şi nu în mod cotradictoriu, competitiv, ignorant şi discriminatoriu. Atât raţiunea, cât şi credinţa sunt puse în slujba înţelegerii adevărurilor, între acestea fiind necesar să se instituie o simfonie echilibrată şi armonioasă, şi nu un raport de aservire şi subalternare a cunoaşterii şi raţiunii faţă de credinţă, ştiinţa oferindu-ne legile după care existăm şi funcţionăm, iar credinţa ne oferă motivaţia şi scopul pentru care existăm.
