Un dascăl uitat: EUGEN COLCERIU

S-a născut la 14 martie 1933 (iată, ar fi putut împlini în acest an 82 de ani) şi a plecat dintre noi înainte de vreme, la numai 56 de ani, la 29 august 1989, înainte cu câteva luni de evenimentele care aveau să schimbe faţa lumii.

A văzut lumina zilei în comuna Valea Sasului, din fostul raion Târnăveni, într-o familie numeroasă de 12 copii.

Părinţii, Matei şi Agafia, oameni gospodari, cu dragoste de pământ, au trudit din greu pentru a-şi creşte copiii şi a-i purta la diferite şcoli, luptându-se şi cu piedicile puse de regim tuturor acelora care aveau o stare materială mai bună. Matei a rămas văduv cu şase copii, şi din a doua căsătorie au mai rezultat şase. Mama, Agafia, i-a crescut şi i-a înconjurat cu toată dragostea ei pe toţi deopotrivă până i-a văzut la casele lor. Fraţii, crescuţi mari, se întâlneau cu toţii la evenimente mai deosebite ( nunţi, botezuri sau înmormântări). Era o mare bucurie să vezi o asemenea familie trăind în armonie şi la bine şi la greu!

Eugen a urmat cursurile şcolii primare din sat şi apoi la Blaj, unde a absolvit în 1952 Şcoala Pedagogică de învăţători. Cu multă amărăciune îşi amintea cum, în penultimul an de şcoală, a fost trimis acasă şi să nu vină înapoi fără dovada că tatăl său s-a înscris în colectiv. Copilul n-a îndrăznit să spună tatălui pentru ce a venit acasă şi nu se mai duce la şcoală. Într-o zi acesta l-a luat şi împreună au parcurs drumul pe jos, din Valea Sasului până la Blaj. Acolo tatăl a aflat adevărul şi în ziua următoare era înscris în colectiv. Trecuse ceva vreme din anul şcolar şi Eugen n-a mai putut continua la zi, numai în particular.

Tânărul absolvent, crescut şi format în atmosfera Blajului cultural şi patriotic, va ajunge învăţător în satul Chimitelnic din fostul raion Luduş, regiunea Mureş Autonomă Maghiară, şi apoi în satul Dătăşeni, comuna Cuci, unde a trăit până la moarte, timp de 33 de ani. A fost în vremea asta învăţător, învăţător director, profesor şi profesor director, căci în sesiunea din februarie 1966 a absolvit Intitutul Pedagogic de 3 ani din Tg.-Mureş, Facultatea de Filologie, secţia română-istorie. A obţinut gradul II în învăţământ şi urma să se înscrie pentru gradul I cu lucrarea „Monografia satului Dătăşeni", dar n-a mai apucat. Parcă şi-ar fi presimţit sfârşitul, în 1988 a organizat o întâlnire cu fiii satului, unde a prezentat şi fragmente din această lucrare.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de implicat în toată viaţa culturală şi obştească a satului.

N-a fost numai un om al şcolii, ci unul care s-a angajat în tot ceea ce putea să contribuie la ridicarea prestigiului şcolii şi al vieţii tuturor sătenilor. Nimic nu s-a făcut în Dătăşeni în această perioadă fără să fie şi amprenta lui Eugen Colceriu: noul cămin cultural, extinderea construcţiei şcolii, lumina electrică la barcă, trotuar din dale până la Cuci etc. Sufletul hrănit cu idealurile înălţătoare ale dascălilor blăjeni

s-a răsfrânt în sufletele copiilor pe care i-a învăţat. Nu întâmplător, cu câţiva ani în urmă, foştii lui elevi au ridicat în fostul sat Dateş-După-Deal un monument care să amintească faptul că acolo au existat oameni adevăraţi. Satul nu mai este, nici mormintele nu se prea văd, dar monumentul consemnează pentru urmaşi pe toţi trăitorii care au fost. În sufletele urmaşilor dăinuie încă legătura cu ţărâna, sădită, poate, şi de către profesorul de istorie, Eugen Colceriu, care cânta atât de frumos versurile lui Goga: „La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă…" sau „De ce m-aţi dat de lângă voi…"

La venirea în satul Dătăşeni, la şcoală, a întâlnit-o pe viitoarea soţie, învăţătoarea Maria Albu, mai târziu profesoară de matematică, cu care s-a căsătorit şi au crescut împreună trei copii: Dănuţ, Claudiu şi Liana. Puţină lume poate să înţeleagă ce înseamnă ca doi dascăli, trăitori într-un sat destul de izolat, să crească şi să poarte la şcoală, inclusiv facultate, trei copii! Eugen şi Maria (Jenu şi Doamna) şi-au iubit copiii şi nepoţii cum puţini părinţi sunt în stare de aşa ceva. S-au neglijat pe ei şi au făcut tot ce au putut pentru copii. Nu trecea o zi de naştere a vreunui copil sau nepot fără o cât de mică atenţie din partea părinţilor, respectiv bunicilor. S-au bucurat de fiecare succes al copiilor şi s-au supărat peste măsură de necazurile lor. Maria s-a stins mai devreme, iar el a rămas să-şi înfrunte boala (leucemie) cu seninătate până la sfârşit.

Părinţii îşi dorm somnul de veci în cimitirul din sat, iar copiii cu copiii lor îşi duc viaţa mai departe, că aşa e dat fiecăruia să-şi urmeze calea lui. Nu trebuie să se uite niciodată că aici au trăit cândva doi dascăli legaţi cu toată fiinţa lor de acest sat numit Dătăşeni, comuna Cuci. Bătrânii satului le rostesc numele cu respect şi le pun o floare pe mormânt de câte ori trec prin cimitir.

Lasă un comentariu