„AFERIM"! Un film ISTORIC... pentru istoria cinematografiei româneşti

Distribuie pe:

Încă un film românesc care face toţi banii! De la „Poziţia copilului", în regia lui Călin Peter Netzer („Ursul de aur", în 2013), prezentat la apariţie în regim de gală la Târgu-Mureş, cred că niciun alt film românesc nu este la înălţimea recentei producţii, premiată cu „Leul de argint" pentru regie, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.

Indiscutabil, Radu Jude a realizat un film de excepţie, deopotrivă de recuperare a memoriei, dar şi de actualitate, în multe dintre componentele sale.

Cred că ar fi meritat mai multe premii acest film, care are şi un scenariu bine articulat, autori Radu Jude şi Florin Lăzărescu, iar imaginile sunt „ca la carte" - Marius Panduru a optat pentru varianta alb-negru, cred că inspirat şi în avantajul filmului, în ilustrarea dimensiunii istorice, acţiunea petrecându-se în secolul al XIX-lea, în Ţara Românească.

Reconstituirea unui timp istoric, anul 1835, are credibilitate, de la costume la limbaj, de la atmosferă la... peisaj.

Dialogurile au naturaleţe, iar imaginile sunt o continuare a acestora, confirmând truismul conform căruia o imagine face cât o mie de cuvinte. Într-o firească adecvare la realul epocii, s-a recurs la surse literare (Nicolae Filimon, Cilibi Moise, Anton Pann, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Ion Budai-Deleanu etc.), din care se fac inserţii ingenioase.

În reconstituirea epocii nu e deranjată nici abundenţa limbajului licenţios, absolut verosimil, nestrident, firesc, ba chiar savuros pe alocuri, generator de umor.

Jocul actorilor este bine dozat, dublat, surprinzător, de mişcare adecvată unui număr impresionant de figuranţi, unii fără niciun pic de cultură cinematografică, dacă ne referim nu doar la ţiganii aurari, antrenaţi în scene altfel memorabile.

Greul l-au dus Teodor Corban, în rolul zapciului, ca şi Mihai Comănoiu, în rolul fiului său, dorobanţul Ioniţă, care i-a scos în evidenţă calităţi care vin din structura sa psihologică, delicată, inocentă. Nici Radu Cuzin, în rolul robului ţigan fugar, n-a fost cu nimic mai prejos. Dar nici Alexandru Dabija, care, în rolul boierului Iordache, într-o prezenţă episodică doar, a fost o prezenţă consistentă, convingătoare. Memorabil şi episodul care îi are ca protagonişti pe doi grei ai artei cinematografice româneşti: Luminiţa Gheorghiu şi Victor Rebengiuc, care nu mai jucaseră împreună de trei decenii, când au fost protagonişti în „Moromeţii" lui Stere Gulea, după Marin Preda.

Alberto Dinache, copilul-actor, în rolul puradelului fugit de la stăpâni, îmi aminteşte de Pistruiatul, interpretat de copilul Costel Băloiu, în serialul cu acelaşi nume din anii tinereţii generaţiei mele. Alberto Dinache a făcut un rol mare, având un potenţial care să-i deschidă drumuri şi porţi spre o şcoală de actorie, cum însuşi se confesa, la premieră. Poate are altă şansă decât Costel Băloiu.

„Aferim" nu e un simplu film istoric, ci şi de istoria mentalităţilor, creând parcă punţi între trecut şi prezent, de înţelegerea evoluţiei destinului unei etnii parcă născută să trăiască în umilinţe, dar care şi-a creat mereu starea ei proprie de fericire, un neînţeles ce se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari, cum ar fi spus Lucian Blaga.

Alte teme pe care pune accent filmul, după cum susţine şi regizorul Radu Jude, sunt condiţia femeii, relaţia părinţi-copii, moralitatea diferenţiată, educaţia, relaţiile interetnice într-un timp istoric, constituite în rădăcini ale unor evoluţii ulterioare.

Nu e o lume tenebroasă, ci una a luminilor dinlăuntrul personajelor, importante sau insignifiante.

„Aferim!" e şi un film despre puterea discreţionară, despre discriminarea femeii, despre sărăcie şi dezmăţ, despre „om sărac, om bogat", ca să desprind o etichetă din anii cu film în doză ideologică.

Filmul este inteligent construit, are o poveste, evită happy-endul, optându-se pentru un final metaforă, care declanşează solidaritate, compasiune, lăsând tragismul să-şi consume liric ultima secvenţă, susţinută cu rafinament de imagine.

Construcţia narativă a filmului mă duce cu gândul la „Baltagul" lui Sadoveanu, dar şi la „Bătrânul şi marea", al lui Hamingway, şi ele ecranizate. Are ritm, coerenţă, suspans, tragism.

Cu siguranţă, după „Aferim!", nu se poate face oricum film istoric în România. Filmul este una din paginile strălucite ale cinematografiei româneşti. 

Lasă un comentariu