„Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată…"

Distribuie pe:

Întors în România, după mulţi ani ai depărtărilor, ai înstrăinării, petrecuţi „pe căi răzleţe", renunţând la Occidentul bunăstării, la decernarea premiilor din cadrul Galei „Zece pentru România", din anul 2010, distinsul intelectual, poetul de mare sensibilitate, analistul politic, în timpul unei superbe alocuţiuni patriotice, Emil Hurezeanu spunea: „Iubesc Clujul şi iubesc Transilvania (…), suma de voievodate şi de amintiri, cu o treime mai mare ca Elveţia… O Transilvanie purtată pe umeri de generaţii de transilvăneni!". O adevărată lecţie de erudiţie şi de dragoste de ţară a sibianului, atent să cultive cuvântul frumos despre meleagurile noastre ardelene, atent şlefuitor, ca poet, al cuvântului ales al limbii noastre româneşti. Şi imediat am parcurs, cu gândul, un drum al imaginarului, de la el până la Liviu Rebreanu, prozatorul ardelean de mare expresivitate şi profundă expresie literară, cel care, înaintea lui Emil Hurezeanu, vorbea şi scria despre „Transilvania românească, eternă şi nedreptăţită".

Împreună, să alăturăm toate acestea unui gând: „Valorile tradiţionale trebuie apărate, odată cu Ţara, cu pământul, cu limba, cu credinţa ei". Noi toţi datorăm totul Ţării, vetrei strămoşeşti, limbii, trecutului, rădăcinilor noastre româneşti. Noi n-am venit, ca alţii, de prin praful şi pulberea unor năvăliri, din pustiul stepelor, n-am supus pământul altora sub copitele cailor. Noi, aici suntem din totdeauna, aici ne-am născut neam creştin (primul în această Europă) prin Apostolul Andrei, aici ne sunt mormintele strămoşilor şi urmele adânci ale înaintemergătorilor pe acest pământ românesc. Şi aici veşnic vom rămâne, în zadar duşmanii vor să ne şteargă urmele dăinuirii milenare, transilvane, în leagănul naşterii noastre - Sermizegetusa, prin ura viscerală şi veninul lor nestăpânit. Suntem patrioţi şi naţionalişti români! A fi patriot şi naţionalist român, a-ţi iubi ţara, vatra strămoşească, a preţui valorile fundamentale ale neamului nu înseamnă a urî pe cineva, a fi împotriva cuiva într-o Europă pe care, noi, românii, o dorim a naţiunilor, nu a regiunilor! Spunea cândva Maica Tereza, deţinătoarea Premiului Nobel pentru Pace: „Decât să înjuri întunericul, mai bine ai aprinde o lumânare!".

Înaintemergătorii noştri, aici, în această Grădină a Maicii Domnului, unde înaintaşii făuritori ai istoriei, păstrători ai datinilor şi ai limbii româneşti, care au luptat în tranşeele jertfei şi în învolburata mare a pericolelor de tot felul, aici la Porţile Răsăritului, pentru dăinuirea neamului, cu suferinţa răbdării şi cu tăcerea înţelepciunii, ne-au învăţat ce înseamnă Ţara şi Limba supravieţuirii aici printre haitele de lupi. Sub cei trei stâlpi ai dăinuirii unui neam, cum spunea istoricul şi teologul Ioan Lupaş, noi, românii, am apărat: limba, legea şi moşia. Limba este chiar viaţa neamului nostru, candela existenţei, iar moşia-i zid de apărare. De fiecare dată, când limba, moşia, adică Ţara, legea strămoşească, când puterea lor au fost ameninţate, la chemarea buciumelor şi a limbilor clopotelor bisericilor Ardealului, venind din acele adâncuri ale rădăcinilor, din aşezământul legii părinţilor, moşilor şi strămoşilor, românii şi-au făcut zid şi val, ca, în acest avanpost al latinităţii din oceanul slav, „harta limbii noastre româneşti să nu fie, cumva, vreodată mai mică decât cea a României", cum se exprima distinsul critic şi istoric literar Alex Ştefănescu. Îmi amintesc cât ne-am luptat, senatorii George Pruteanu şi Adrian Păunescu, precum şi semnatarul acestor rânduri, deputat PUNR, devenind „voci rebele" în Senat şi în Camera Deputaţilor, să apărăm acea necesară lecţie de demnitate şi verticalitate în faţa vânduţilor şi a oportuniştilor de tot felul, din toate partidele, îndemnându-i pe cei indecişi, cu urechea aplecată la sunetul chemător al arginţilor Iudei: „Iubeşte-ţi limba şi apără-ţi neamul!".

Celor de atunci, lor ne străduiam să le amintim cuvintele lui Ienăchiţă Văcărescu, privind acele versuri din „Testament": „Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire". Lor le aminteam şi versurile de la „Cişmeaua roşie", despre „rolul teatrului şi înălţarea limbii": „Cu el năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri de minte,/ Podoabă limbii voastre daţi / Prin româneşti cuvinte". În patria aceasta „de pământ şi de cuvinte", „a vorbi despre limba română - scria Nichita Stănescu - este ca o duminică". Sfidându-ne continuitatea, unii neprieteni au mers până acolo, în mizeria lor, în agresivitatea şi ura lor, încât au ajuns, cu sufletul înveninat, să conteste până şi articolul 13 din Constituţie: „În România, limba oficială este „limba română", sfidând continuitatea noastră istorică pe pământul Daciei, mărturia şi locul împământenirii noastre româneşti în leagănul nostru cel dintâi, de la Sarmizegetusa Regia.

Despre limba noastră cea română, tezaur preţios, „depozit sacru lăsat de generaţiile trecute", pe care „se întemeiază naţionalitatea", „forţa de coeziune a unui neam", „cea mai scumpă moştenire a strămoşilor", „cea mai scumpă ereditate", au scris şi au vorbit George Bariţiu, Ion Bianu, Timotei Cipariu, Nicolae Iorga. Ei ne-au învăţat, pin timp, că limba română trebuie să fie acasă stăpână!". Limba ta trebuie cinstită. O spunea şi George Coşbuc, „poetul cu satul în glas" prin versurile din „Graiul neamului": „Graiul lor, de voie bună, / Nu l-au dat" niciodată strămoşii noştri. Limba, „ca un fagure de miere", a fost cântată de Înaltul Domn al Limbii Române şi al Poeziei - Mihai Eminescu. Citind „Stelele-n cer", „Dintre sute de catarge", Odă (în metru antic), „Luceafărul", întreaga lui poezie, avem, într-adevăr, dovada trudei pentru „Creşterea limbii româneşti/Şi-a patriei cinstire". Devotaţi unui scop măreţ, pentru binele „Neamului Românesc şi al Patriei", pe aceste structuri de rezistenţă ale Ţării, înaintaşii au aşezat temeliile noastre. O spunea, cândva, şi Simion Bărnuţiu: „Nu ne-am ungurit, nu ne-am nemţit, ci ne-am luptat pentru pământul şi neamul nostru. Nu vă nemţiţi, nu vă unguriţi nici voi: rămâneţi credincioşi neamului şi limbii noastre". Aşa ne îndemna înaintemergătorul, acel ilustru luminător de neam.

Despre poetul basarabean Alexe Mateevici, preotul militar răpus de tifos, la doar 29 de ani, pe frontul din Moldova, la 12 august 1917, în Primul Război Mondial, George Călinescu scria în a lui „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent": „Dacă trăia ar fi fost un poet mare. Numai Eminescu a ştiut să mai scoată atâta mireasmă din ritmurile populare". Poezia „Limba noastră" este un adevărat imn închinat limbii: „Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam ce, fără veste,/ S-a trezit din somn de moarte,/ Ca viteazul din poveste.// Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când, de vânt, se mişcă vara:/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara.// Limba noastră-i frunza verde,/ Zbuciumul din codrii veşnici,/ Nistrul lin, ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfeşnici.// Limba noastră-i vechi izvoade,/ Povestiri din alte vremuri;/ Şi, citindu-le-nşirate,/ Te-nfiori şi te cutremuri.// Limba noastră îi aleasă,/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram acasă,/ Veşnicele adevăruri.// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatră lor, ţăranii.// Înviaţi-vă, dar, graiul/ Ruginit de multă vreme,/ Ştergeţi slimul, mucegaiul,/ Al uitării care geme.// Strângeţi piatra lucitoare,/ Ce din soare se aprinde,/ Şi-ţi vedea, în revărsare,/ Un potop nou de cuvinte.// Nu veţi plânge-atunci, amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Şi-ţi vedea cât îi de darnic/ Graiul ţării noastre, dragă.// Răsări-va o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată." Am redat, integral, aşa cum o fac de fiecare dată, această extraordinară poezie, acest giuvaer poetic, acest adevărat imn închinat limbii noastre româneşti.

Din adânc respect pentru limba noastră, „în adâncuri înfundată", acest „şirag de piatră rară", „grai al pâinii", „limbă sfântă", „şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată", „doina dorurilor noastre", au scris tulburătoare versuri închinate limbii mulţi poeţi. Printre ei se află şi poetul de respiraţie europeană, prea vremelnic plecat dintre noi, Grigore Vieru, care, ar fi împlinit, în luna februarie, din acest na, 80 de ani. La acel îndemn: „strângeţi pietre lucitoare", Grigore Vieru ne-a lăsat poeziile „Limba noastră cea română" şi „În limba ta". „Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt, a Patriei fiinţă,/ Şi-a ei rodnică ţărână/ Ce-a născut în suferinţă/ Limba noastră cea română.// Din pământ străvechi şi magic,/ Numai dânsa ni-i stăpână;/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbii tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/Limba noastră cea română." Un alt poem care ar putea face parte din orice antologie lirică a lumii, cuprinzând cele mai frumoase poezii, se înscrie şi poemul „În limba ta": „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge./ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz,/Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns.// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atuncea/ Tot în limba ta".

Limba care ne dă veşnicie, îl făcea pe poetul basarabean Petru Cărare să exclame, atâta timp cât toţi suntem atât de îndatoraţi limbii noastre: „Deci, crezul meu sub zarea-albastră,/ O veşnicie să rămână:/ Eu nu mă las de limba noastră,/ De limba noastră cea română!". „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă armonioasă/ Ca ea nu găsim", scria G. Sion.

Cu smerenie şi cu plecăciune până la pământ, ca scriitor român, alătur iluştrilor înaintaşi şi versurile subsemnatului din poezia „Limba românească": „Iar dacă la-nceput a fost cuvântul,/ Cu zbor de îngeri să îl însoţească,/ Chiar gândul să mi-l poarte vântul/ Prin limba noastră, veche, românească.// Iar dacă la-nceput a fost cuvântul,/ Chiar munţii-nalţi învaţă să-l grăiască,/ La gât cu nuferi albi cât e înaltul,/ Râzând în limba noastră, românească.// Şi dacă la-nceput a fost cuvântul/ Prin zorile gătite să-nflorească,/ Când bate-n inimi subpământul/ În limba noastră, veche, românească.// Iar dacă la-nceput a fost cuvântul,/ Chemându-ne din geamuri, ne-ameţească/ Mirosul merelor domneşti şi cântul/ În limba noastră, veche, românească".

Limba-i dăinuirea Neamului într-o trudă unificatoare şi în slujirea, fără menajamente, a naţiei. „Şiragul de piatră rară/ Pe moşie revărsată", limba - trebuie apărată. Apărarea ei înseamnă „a-ţi păstra fiinţa şi identitatea" pe „pământul frământat de sânge şi de lacrimi". Pentru că „limba leagă, prin sânge, pământul de popor". Pentru că limba noastră cea română este „limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii", acel „şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată".

 

Lasă un comentariu