Cu ochii larg închişi, încă o ruşine naţională: Emanuil Gojdu a fost evacuat din centrul Oradiei!

Distribuie pe:

Motto: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Naţiunea mea mă îmboldeşte a stărui în fapta ca, încă şi după moarte, să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Naţiunii." (Emanuil Gojdu)

Statuia lui Emanuil Gojdu este prima care a părăsit Piaţa Unirii, în perspectiva reamenajării ca pietonal a zonei" - aflăm de la jurnaliştii orădeni. - „Dezasamblată pe cele trei părţi componente, statuia a fost depusă, pentru păstrare, pe un teren din Ştrandul Ioşia. Mutarea a început sâmbătă dimineaţă, în jurul orei 9, şi a fost făcută de o firmă din Satu Mare, asistată de un expert în sculpturile în piatră, din Bistriţa. Inspecţia din teren a avut loc vineri, iar sâmbătă s-a trecut la treabă, conform soluţiei propuse: fragmentarea în trei piese, de pe o schelă amenajată în jurul statuii, cu ajutorul utilajelor puse la dispoziţie de firmele care lucrează în Piaţa Unirii. Muncitorii au apelat inclusiv la flex acolo unde materialul adeziv dintre piesele de câte două tone nu dădea semne că ar ceda uşor. Contractul pentru dezmembrare, transport şi depozitare este semnat cu firma Parcium Granite SRL pentru o sumă în jur de 1.000 de euro, sumă necuprinsă în proiectul de reamenajare a Pieţii Unirii. Banii nu acoperă lucrările de restaurare şi recondiţionare necesare statuii înainte de reamplasarea în promisa Piaţă Gojdu. (s.n.) Aceasta ar urma să fie realizată în perimetrul cuprins între Parcul «1 Decembrie» şi Catedrala Ortodoxă" (Cristina Ghilea).

Aşadar, din nou, „vorbe, vorbe, vorbe", praf în ochii opiniei publice, pentru a desăvârşi macabrul scenariu al distrugerii dovezilor dăinuirii româneşti.

„«Cel mai dificil a fost la început, până ne-am dat seama cum să procedăm. Nu am găsit nicăieri o fişă de monument sau un dosar cu tehnologia de ansamblare. Am bănuit că părţile sunt prinse între ele cu bolţuri şi de aceea a durat mai mult» - a spus pietrarul Gheorghe Voloşin, coordonatorul lucrărilor de dezansamblare şi mutare a statuii. Prima bucată a statuii, reprezentând bustul lui Gojdu, a fost ridicată de pe soclu în jurul orei 11, cu ajutorul unei macarale. Aceasta era legată de trunchi printr-un strat adeziv de răşină epoxidică, fără alte întărituri, fapt pentru care celelalte operaţiuni de demontare au decurs mai uşor. Deocamdată, soclul statuii a rămas pe loc, însă va fi mutat şi el în viitorul apropiat. Statuia a fost urcată pe platforma unui troliu şi transportată în ştrandul Ioşia, unde a fost primită cu zâmbete de către pensionari: «Bată-l focarea lui, a venit şi el la baie, că e bătrân», a glumit un vârstnic. «Phaa, ce-o să le mai placă la copii de el…», s-a mirat o bătrânică. (…) Cele trei piese din piatră, reprezentând bustul, trunghiul şi picioarele lui Gojdu, au fost amplasate pe o platformă betonată. «Statuia nu necesită o îngrijire deosebită. Poate sta în aer liber fără probleme, cu observaţia că aici, fiind o zonă verde mult mai bogată, se va umple probabil de spori de la copacii din jur», a spus restauratorul Alexandru Gavrilaş.

Potrivit muzeografului, cele trei piese se află într-o stare bună, dar vor trebui probabil supuse unui proces de curăţire înainte de reamplasarea statuii într-un alt loc. «Bustul, spre exemplu, va trebui să suporte lucrări de restaurare. Personajul şi-a pierdut parte dintr-o ureche şi puţin din barbă, probabil de-a lungul ciclurilor repetate de îngheţ şi dezgheţ, şi acestea vor trebui refăcute», a spus Gavrilaş. Lucrările de demontare şi mutare a statuii au costat circa o mie de euro şi au fost realizate de firma Parcium SRL Satu Mare. Cele trei piese depozitate în ştrandul Ioşia vor fi înconjurate cu un ţarc, pentru a evita vandalizările. Înainte de reamplasarea în viitoarea Piaţă Gojdu, lucrarea va fi supusă unor lucrări de restaurare." (Dan Simai)

Lucrări de restaurare care, conform obiceiului postdecembrist, anticultural şi antiromânesc, din lipsa fondurilor alocate, se vor efectua… „la anul şi la mulţi ani"!

Să ni-l amintim, cu acest prilej, pe Emanuil Gojdu (magh. Gozsdu Manó, n. 1802, Oradea; d. 1870, Budapesta) - avocat de succes şi patriot ardelean de origine aromână, un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută şi astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

„Emanuil Gojdu îşi are străbunii în oraşul Moscopolea, mai întins şi mai populat decât Atena începutului de secol al XIX-lea. Era un oraş exclusiv armânesc. Emanuil s-a născut la Oradea Mare, pe 9 februarie 1802, ca al doilea copil al neguţătorului de vite Athanasie Popovici-Gojdu şi al soţiei sale, Ana Poynar. Emanuil a mai avut alţi cinci fraţi: Dumitru, Ioan (1804), Simion (1813), Vasile (1815) şi Gheorghe (1816). Emanuil şi fraţii săi au copilărit în Oradea Mare, unde au urmat cursurile şcolii primare ortodoxe. Emanuil şi-a continuat studiile tot aici, la Gimnaziul Superior Premontori, pentru a le finaliza la Liceul Catolic din Eger. Se întoarce la Oradea Mare, unde şi-a început studiile în Drept la Academia din localitate (1820-1821), le-a continuat la Pojon (Bratislava) , 1821-1822, şi le-a finalizat la Pesta, unde a obţinut Diploma de avocat, în anul 1824. A intrat ca stagiar pentru o practică de trei ani - după cum cerea uzanţa epocii - la biroul avocatului sârb Vitkovics Mihály.

În anul 1827, Emanuil Gojdu şi-a deschis un birou propriu de avocat şi notar cambial în Budapesta. A devenit într-atât de renumit în practica juridică, încât rechizitoriile, ca şi pledoariile sale, au ajuns să fie publicate şi propuse ca model studenţilor de la Universităţile din Pesta şi Pojon. A devenit astfel o autoritate juridică recunoscută, fiind unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi avocaţi din capitala Ungariei. În anul 1861 este ales prefect al Caraşului, iar apoi membru în Casa Magnaţilor, Camera superioară a Dietei maghiare. Între 1865 şi 1868 a fost deputat în Dieta de la Pesta, reprezentând circumscripţia electorală Tinca (Bihor).

La 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu şi-a întocmit renumitul său Testament, prin care s-a creat Fundaţiunea Gojdu, el decedând la 3 februarie 1870. Valoarea totală a activelor fundaţiei a fost de 399.000 florini la 1870 pentru a spori la 1.785.530,82 florini la 1895. Scopul principal al Fundaţiei era acela de a oferi burse de studiu tinerilor români ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Fundaţia şi-a continuat fără oprelişti acest scop până la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, în anul 1918. De atunci avem o îndelungată dispută între România şi Ungaria cu privire la moştenirea Gojdu, dispută atenuată, dar deloc oprită după 1947. Din nefericire, guvernele care s-au succedat după 1990 au îngropat de-a dreptul aproape orice şansă pentru ca statul român să pună în aplicare scopul pentru care Emanuil Gojdu a înfiinţat fundaţiunea sa." (Adrian Majuru)

„Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Prin tot ceea ce a făcut, a demonstrat, atât prin acţiunile întreprinse, cât şi prin declaraţiile politice, că nu a uitat de originile sale româneşti şi nici nu a ascuns faptul că se trăgea dintr-o familie modestă. Casa lui a fost cunoscută tot timpul ca fiind o casă românească, unde toţi românii erau bine primiţi şi sprijiniţi. La locuinţa sa obişnuia să ţină întruniri cu deputaţii români. Cu aceştia, şi sub preşedinţia lui, s-a discutat şi un proiect de lege «pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor». (…) Prin Testamentul făcut la Budapesta, în 4 noiembrie 1869, şi-a lăsat averea numai «acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală orthodoxă», pentru acordarea de burse studenţilor şi pentru ajutorul preoţilor. În acest sens a fost constituită o fundaţie. Această fundaţie a funcţionat între 1870 şi 1917, acordând foarte multe burse studenţilor români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza şi Victor Babeş.

După 1945 «Fundaţia Gojdu» a fost naţionalizată de regimul comunist din Ungaria. Una dintre puţinele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Naţional «Emanuil Gojdu» din Oradea."

În octombrie 2005, ex-premierul Tăriceanu şi ex-ministrul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, „au semnat cu guvernul maghiar un controversat acord, care prevedea înfiinţarea - conform legislaţiei ungare - unei fundaţii publice româno-ungare «Gojdu». Aceasta ar fi urmat să fie susţinută anual financiar de cele două guverne - având ca bază patrimoniul lăsat moştenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundaţiei - constituite pe principiile cooperării - ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcţionării muzeului şi a bibliotecii «Emanoil Gojdu», precum şi susţinerea de manifestări expoziţionale, conferinţe şi programe ştiinţifice. Criticii acestui acord - promovat legislativ printr-o ordonanţă - au susţinut ideea că, prin adoptarea acesteia, România s-ar afla în situaţia în care, practic, ar ceda gratuit patrimoniul «Fundaţiei Gojdu», în favoarea statului maghiar. Pe acest fond, proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanţei Gojdu a fost iniţial blocat în Parlamentul României peste doi ani, prin respingerea lui de către Camera Deputaţilor, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile Fundaţiei legal înfiinţate la Sibiu, conform legislaţiei române. La Senat - camera decizională - proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost şi acolo respins, tot în martie 2008, Preşedinţia României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înfiinţarea «Fundaţiei Gojdu»."

Aşadar, încă un tezaur naţional risipit, vraişte, făcut cadou stăpânilor de dincolo de gard de către guvernanţii noştri, trecuţi, prezenţi şi, probabil, viitori - unii dintre ei. Interesant, nu? Sunt multe de spus şi de arătat opiniei publice, motiv pentru care voi reveni asupra temei. Scriem ca să nu se uite! Măcar atât. În vreme ce monumentele criminalilor naţiei se lăfăie sfidător în soare pe pământ românesc, în pofida legilor în vigoare, iar omul de rând se cocârjează sub povara sărăciei, ca şi cum umilinţa nu ar fi îndestulătoare, asistăm neputincioşi la distrugerea, prin manipulare şi mancurtizare, cu mână proprie, a memoriei româneşti. Nu-i nevoie să se deranjeze nimeni să ne distrugă muzeele, ca în Siria. Bravos, naţiune! Veghează cu ochii larg închişi!

 

Lasă un comentariu