Zilele trecute am pornit cu ceva treabă, undeva, aproape de podul de peste Mureş de la ieşirea din Târgu-Mureş. Ce undă verde a semafoarelor, ce fluenţă a circulaţiei?! Trafic auto supraaglomerat! Claxoane, înjurături, manele la maxim, bubuind dintr-un SUV, eşapamente pline de ifose, care-şi dau aere (fumuri) toxice la greu, mă rog, ambient de oraş modern, ce mai!
La întoarcere spre casă, am prins stopul de la intersecţia străzilor Călăraşi şi Cuza Vodă. Am oprit maşina aproape de semafor. „Roşul" nu ţine mult, dar nici puţin. Am timp berechet să mă întristez privind în stânga mea, pe geamul jumătate deschis al portierei, la ceea ce a fost odată restaurantul de renume „Cocoşul de aur", un fel de brand al Târgu-Mureşului.
Această clădire de patrimoniu, veche de aproape 120 de ani, a fost lăsată în paragină, la puţin timp după 1989. Până în 1989 era un restaurant de ţinută, select, dar nu exclusivist, accesul fiind permis oricărui posesor de parale, bun simţ şi ţinută decentă.
Nu sunt un obişnuit al restaurantelor, dar, ocazional - o sindrofie, un chef, o nuntă, un banchet - am călcat de câteva ori pragul restaurantului sau al grădinii de vară.
Îmi îndrept privirea spre (locul unde era ) grădina de vară, „anexă" importantă şi profitabilă a restaurantului. Pe timpuri (ante '89), era poate cea mai renumită, căutată (avea lumea...gust!), aglomerată (avea lumea bani!) terasă de vară din urbe. Acum arată jalnic, aşa, lăsată în paragină, dezmembrată, năpădită de gunoaie! Pe un banner stă scris (nu de azi, de ieri): „Această clădire nu aparţine oraşului: Proprietar este Romarta SA Bucureşti".
Păi, până când o mai lungesc proprietarii cu indolenţa, ignoranţa faţă de un momument arhitectural? Sperăm ca zorii trezirii conştiinţei civice, şi nu numai, să fie aproape, şi stăpânii de azi ai „Cocoşului" să „cucurigăie" dacă restaurează clădirea în regim de extremă urgenţă, sau dacă o cedează municipalităţii la un preţ... uman (decent)!
Oare câte clădiri de patrimoniu, din ţară, sunt în situaţia jalnică a „Cocoşului" mureşean?
Dacă tot am scris mai sus despre o grădină, fie ea şi de restaurant (de grădinile de cinema nu e cazul să ne mai întrebăm, din păcate!), de ce nu ne-am întreba, generalizând, ce mai fac grădinile, pur şi simplu, grădinile publice ale oraşelor, acele „oaze" de verde, de relaxare, cu iarbă, cu flori, cu copaci, cu alei, cu bănci, cu perechi de tineri îndrăgostiţi, cu perechi de pensionari odihnindu-se pe bănci, sau plimbându-se, cu copii zburdând prin peisaj?
Păi, fac şi ele ce pot! Care, cum! Mi-e drag să ştiu că grădiniţa Mihai Bravu' din Craiova, situată vizavi de Facultatea de Agronomie n-a fost vizitată de buldozere şi transformată în parcare. Grădiniţa a fost mulţi ani la rând, iarna, „Orăşelul copiilor". Cum aş putea s-o uit?
Sau, cum aş putea uita Grădina Botanică, aflată relativ peste drum de grădiniţa „Mihai Bravu", loc de chiulit sau/şi de plimbări romantice, pe alei umbroase, printre plante cu denumiri latine întortocheate şi arbori seculari? Ca să nu mai vorbesc de Parcul Romanescu, în copilărie, locul plimbărilor aproape săptămânale, cu mama şi tata. Debarcaderul, plimbarea cu barca, vizita (de la distanţă!) la ursul Biju şi la celelalte animale din grădina zoologică de vizavi de debarcader, îngheţata pe băţ, spectacolele de la grădina de vară de lângă casa Bibescu (aici le-am văzut într-un „spectacol popular" pe Maria Tănase şi pe Ioana Radu), fanfara cântând în chioşcul aflat între grădina zoologică şi teatrul de vară.
Oricum, eu le păstrez, frumoase şi intacte, în amintiri, dar mi-e drag să ştiu că ele există şi azi în realitate şi se bucură de grija edililor de ieri şi de azi.
Grădina Botanică, veche de peste 60 de ani, intră în reabilitare.
Parcul Romanescu, cel mai mare parc natural din estul Europei, va intra în reabilitare, iată, la o sută şi ceva de ani de la inaugurare.
Teatrul de vară, din câte am văzut-citit prin presă, va avea o arhitectură ultra modernă.
Cu iluminat, cu reabilitare-asfaltare alei, cu camere de supraveghere, cu tot, ţoc-poc, proiectul reabilitării Parcului Romanescu face în jur de 11 milioane de euro.
Ca şi Grădina Botanică, Parcul este unul dintre atuurile Craiovei în lupta pentru dobândirea titlului de Capitală Culturală Europeană 2021.
Toate bune şi frumoase, dar eu unul sper să nu se piardă, prin reabilitări, dotări moderne, (tot) farmecul arhitecturii peisagistice concepute de părintele Parcului, arhitectul Eduard Redont.
Mai ales acum primăvara, când dă colţul ierbii, când înfrunzesc-înfloresc copacii, când se-ntorc păsările călătoare, mi-e dor de grădinile, parcurile Craiovei, de cele amintite mai sus, dar şi de English Park, de grădiniţele bisericilor Sfânta Treime şi Sfântul Dumitru, de parcul Puşkin, de părculeţele vecine de lângă biserica Madona şi Muzeul Olteniei, îmbrăcat cu iederă.
Din fericire, toate grădiniţele, parcurile enumerate (nu sunt sigur de parcul Puşkin) există şi azi şi eu cred că dau valoare oraşului.
Grădinile oraşului fac din Craiova oraşul grădinilor!
De multe ori, când mi se face dor de grădinile şi parcurile Craiovei, urc la Platoul Corneşti, oaza de verde, de aer curat, de linişte, de frumos, de bine, locul iubit de toţi târgumureşenii.
Are ceva, nu pot să definesc, din parcurile şi grădinile Craiovei. Oare ce?
Unde mai avem la Târgu-Mureş „oaze" asemănătoare? Păi, e complexul „Weekend", cu apă, soare şi distracţie, e părculeţul din Panov, e părculeţul îndrăgostiţilor, cel de la troiţa eroilor Revoluţiei, e „bătrâna" Piaţă a Trandafirilor. Bătrână şi tot frumoasă, dar... poluată! Invadată non-stop de galopul hergheliilor de cai putere, care scot fum pe „coadă"!
Şi, da, este frumosul parc de pe bulevardul Cetăţii, cu copacii lui seculari!
Ştiu, pare absurd să crezi că ar mai exista loc în adevărata... aglomerare urbană care este Târgu-Mureşul, ar mai fi loc de sădit un fir de iarbă, un copac. Şi, totuşi, eu cred că mai există loc şi de astfel de... construcţii! Sunt imperios necesare aceste construcţii, aceste grădini! Întâi să le sădim în suflete, în gânduri, apoi să le... răsădim în fapte! Să le înmulţim!
Sper din tot sufletul ca grădinile oraşului să facă din Târgu-Mureş oraşul grădinilor!
Să protejăm cu iubire, responsabilitate şi profesionalism (generic spus) firul de iarbă!
Este important, este vital ca noi, trăitori în era cu atomi, să recunoaştem că ne e dor de-un fir de iarbă!
Vorba poetului Petre Ghelmez: „Să recunoaştem totuşi, ni-i dor de-un fir de iarbă/În veacul de uraniu suntem sentimentali/ Ni-s casele de sticlă, dar noi cum regii pali /Am vrea să ni se-ncurce un fluture în barbă/ Pe câmpuri de asfalturi ies greierii banali/ În viscolul electric cântarea să şi-o fiarbă/ Cine să-i ia în seamă, când noi cu-atâta grabă/Zburăm sub parametri atomici ideali?".
