Ilie Şandru la 80 de ani? Cine, oare, ar putea să creadă? Om al Cetăţii şi al cuvântului ales, fiu al Mureşului, luptător pentru Neam, Ţară şi Credinţă strămoşească, oare a ajuns la jalonul cu numărul 80, la borna aceasta, când oricine ştie pe aici că Ilie a avut, are şi va avea acel gând rar, cu care domnul ne-a înzestrat, cel al neodihnei. Pentru că luptătorii pe baricada adevărului şi a interesului naţional se spune că n-au vârstă! Or, Ilie, chiar că-i un luptător, în toate privinţele. Şi, la borna cu numărul 80, Ilie se opreşte, doar un pic, să-şi tragă sufletul, pentru a continua lupta.
Model printr-un anumit, distinct, aparte tip de atitudine, cu inteligenţă, talent şi gândire creatoare, convins că, la 1 Decembrie 1918, românii au făurit o România Mare, este, întru totul, credincios că „Tot ce-i românesc nu piere / Şi nici nu va pieri".
Omul, scriitorul, patriotul, luptătorul din Topliţa Română, cu obârşiile ivirii în Săcalul de Pădure, cu „Transilvania românească, eternă şi nedespărţită" mereu, în fiecare zi, în inima sa, ştie, şi încă prea bine, că tot ce a fost, pe aici, câştigat prin luptă, cu arma în mână, cu sânge, nu se negociază cu cerneală. Pentru că Ardealu-i averea noastră! Ardealu-i averea noastră, din strămoşi lăsată, a ardelenilor, a tuturor românilor, pentru care, în două războaie mondiale, dintotdeauna, de când se ştiu românii, s-a luptat. Aceasta-i „patria de pământ şi de cuvinte", pentru care s-a murit prea deseori.
Aici, unde se mai aude trosnetul oaselor lui Horea şi Cloşca, sub muşcarea roţii, dar şi fluierul Iancului înfiorând semeţia munţilor Apuseni.
I-am citit, cu emoţie şi interes, cărţile, ale unui luptător, pentru ca să nu ajungem, aici, în Ardeal, o Insulă a Şerpilor în care „harta limbii române să ajungă mai mică decât cea a României" după zbateri şi hachiţe autonomisto-revizionisto-separatiste!
Prieten al nostru, luptător pentru dreaptă cauză românească, bărbat al faptelor, nu al vorbelor, ajuns acum la ceas de sărbătoare, priveşte, cu ochii memoriei, drumul celor 80 de jaloane personale, la vremurile naşterii Vetrei Româneşti şi a fiului ei, PUNR, acele structuri de suflet românesc, pe care noi, toţi, le-am fi vrut veşnice, destrămate, din păcate, nu doar de ura duşmană, ci şi de trădările de culise cu mână românească.
În crâmpeiele memoriei, sub însemnele Tricolorului, Ilie a aşezat şi aşază „cuvintele potrivite" ale limbii româneşti, parte din fiinţa noastră naţională, precum şi zilnica lui luptă cu duşmanul tradiţional, ca încununare supremă a fiinţei noastre, a bărbaţilor ardeleni din care face parte, înmulţind numărul nobililor cărturari români, prin trudă sisifică, uneori, şi cu ardoarea tipică a acelui „gând dus până la capăt."
Parte a Sufletului Naţional, Ilie, fratele nostru bun întru Neam, Ţară şi Credinţă, priveşte, din nou, cu ochii întoarcerii în memorie, cele 80 de urcuşuri, dar nu pentru a depune arma, ci pentru a continua lupta noastră, cum înaintemergătorii noştri ne-au lăsat menire rară, cu jurământ şi voinţă românească.
La mulţi şi binecuvântaţi ani, prietene Ilie!
